Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

vineri, 28 august 2015

Cu Moskvich-ul, dincolo de comunism


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 22 august 2015

Moskvich, dragostea mea / titlu internațional: Moskvich, my Love / titlu originar: Moskvich im ser, preferatul juriilor FIPRESCI și Ecumenic la Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” (Erevan, 12-19 iulie 2015) este o dramă cu accente de comedie care radiografiază empatic și pătrunzător, în același timp, fenomenul nostalgiei după fosta Uniune Sovietică. Este cel mai bun film pe care l-am văzut (de la Good Bye, Lenin! la diferite filme rusești, ca Imperiul dispărut al lui Șahnazarov sau Pionieri-eroi, prezentat în aceeași ediție a ”Caisei de aur”) pe tema nostalgiei după defunctul sistem.

Moskvich, My Love este o coproducție Armenia-Franța-Rusia, semnată de Aram Șahbazian, un regizor și producător din Armenia cu experiență în film de televiziune. Este autorul seriei TV cu subiect patriotic despre Armenia anilor '90 Nu te teme! / Mi Vakhecir (2006), pentru care a semnat și scenariul, și coregizor al comediei Erevan, orașul meu iubit / Taxi Eli Lav A (2009). Cele două coordonate - atenția la realitățile istorico-sociale ale Armeniei de azi, respectiv simțul ritmului și al umorului - s-au reunit fericit în filmul prezentat anul acesta în competițiile Festivalurilor Internațional de Film de la Moscova și ”Caisa de aur”.

Sensibil la detalii și la realitățile țărilor desprinse din fosta URSS, în speță la problematicile complexe ale Caucazului, regizorul se bazează pe un scenariu cu valențe de tragedie, punctat cu momente comice de calitate, și pe un joc actoricesc de primă clasă. Cei doi coscenariști, Levon Minasian, cunoscut pentru scurt-metrajul Le piano (2011), laureat în câteva festivaluri, și Esther Mann, sunt ambii la debutul în lung-metraj.

Regizorul mărturisește că preferă să lucreze cu actori mai puțin cunoscuți, pe care-i consideră mult mai credibili în fața camerei. Asta l-a determinat la un casting exigent, care a meritat efortul. Cei mai mulți actori, inclusiv cuplul protagonist (excelenții Martun Ghevondyan și Hilda Ohan) provin din teatre de provincie ale Armeniei, mulți dintre ei apărând pentru prima dată pe ecrane. Găsirea unui Moskvich real care să facă față pretențiilor scenariului a durat câteva luni. ”Protagonistul” a fost găsit într-un sat din centrul Armeniei. Tot în centrul Armeniei se petrece și acțiunea, într-un sat de pe malul celui mai mare lac al țării, Sevan.

Măiestria regizorală constă în împletirea tramei tragice, construită pe calapodul shakespearian al unui ”Ioan fără de țară”, cu detaliile inadaptării și cantonării tragi-comice într-o viziune anacronică asupra lumii.

Filmul urmărește destinul unui cuplu vârstnic de armeni refugiați din Azerbaidjan în Armenia în urma războiului dintre cele două țări, când au avut loc masive interschimburi de etnici. Crescut și educat într-o țară care nu mai există - U.R.S.S. -, în idealurile așa-zis progresist-internaționaliste ale căreia a crezut, ca mulți alții, și în care și-a investit toate eforturile tinereții, expatriat de un stat - Azerbaidjanul independent, odinioară republică sovietică unională - care, din motive etnice și de război, nu-l mai recunoaște ca cetățean, bătrânul Hamo a fost nevoit să imigreze, împreună cu soția sa Aroos, în Armenia. Aici cuplul suportă marginalizarea localnicilor, a căror situație, și așa pauperă, nu le permite să le ofere ajutorul de care ar avea nevoie, dar și șicanele autorităților locale. Hamo locuiește cu soția sa într-o casă de la marginea satului, pentru care nu are acte. Odinioară agricultor, se ocupă ocazional cu repararea mașinilor și este îndrăgostit de ”gloriosul” Moskvich, o mașină în mare vogă în tinerețea sa, căreia i s-au compus și șlagăre (ne-o amintește unul din inserturile cu muzică de reclamă industrial-propagandistică ale epocii, delicioase prin naivitatea lor solemnă și prin credulitatea pe care o presupuneau din partea audienței). Partidul îi promisese Moskvich-ul, dar nu i l-a mai dat-o niciodată. Hamo hotărăște să și-l cumpere acum. Decizia e la fel de sfidătoare ca un costum de lux pe trupul unui sărăntoc muribund: Hamo și soția sa abia își duc zilele, îi salvează cât de cât puținii bani trimiși ocazional de fiul lor de la Moscova, economii nu au. Mai mult, bătrânețea, starea deprimantă și izolarea în care trăiesc nu le oferă nici un fel de motive pentru călătorii, iar satul în care au eșuat, lipsit de șosele, parcă nici nu e legat de restul lumii. Cu atât mai mare e sfidarea lui Hamo, cu atât mai mari sunt răbdarea și dragostea soției sale, care îi înțelege și suportă capriciul. Cu atât mai mare e și încărcătura tragicomică a filmului. Fascinația față de bătrânul Moskvich e aproape erotică - și e uimitoare măiestria regizorului și a actorului protagonist de a face credibilă și chiar savuroasă în ochii spectatorilor această fixație, greu de înțeles pentru cei care nu au avut experiența ”sistemului”. Hamo va reuși, în cele din urmă, să cumpere râvnita mașină de la un consătean, cu 800 $; nu din economiile lui, ci din banii oferiți de un politician demagog, nimerit în campanie electorală în satul lor - alt prilej regizoral de a reda tristele realități ale ”tranziției” caucaziene. Banii sunt, Hamo exultă de fericire, dar e prea târziu și, printr-un joc al destinului, nu va apuca să se bucure de el. În urma unui prim tur prin sat cu mașina, Hamo accidentează o vecină; bătrâna ajunge cu piciorul rupt la spital și Hamo trebuie să-i plătească spitalizarea. Cei doi bătrâni muncesc din greu să acopere datoria: el confecționează și vinde scaune prin talciocuri, unde prețurile la obiecte vechi sunt afișate în Euro, ea muncește ca femeie de serviciu. Dar cum o lovitură de destin nu vine singură, cei doi află că fiul lor de la Moscova, mândria lor, în care își puneau toată nădejdea, a ajuns la pușcărie. Nu aflăm motivele, le putem doar bănui... Aroos cedează nervos, se îmbolnăvește și în scurt timp moare.

Când vede că a pierdut totul, Hamo, un adevărat caucazian, fiul unui luptător de la Stalingrad (cea mai sângeroasă bătălie a sovieticilor din al Doilea război mondial), își amintește unul din momentele paradigmatice ale vieții sale: dansul de fericire în Piața Roșie, pentru care a fost arestat... Piața Roșie, unde visase apoi s-o ducă o tură cu Moskvich-ul pe fidela sa soție. Într-un fel, așa arată toată viața sa: o sumă de idealuri naive, asumate cu demnitate și trăite sacrificial, pe care nici ”sistemul”, nici confrații săi nu le înțeleg. Iar Martun Ghevondyan creeaă un personaj demn de vibrația, ingenuitatea și măreția lui Anthony Quinn din Zorba grecul.

Un Moskvich sângeriu strălucind, amintind de Cadillac-ul roz al ”visului american” din Arizona Dream, dar și de Trabantul aceluiași Kusturica din Pisica albă, pisica neagră, un Moskvich lângă un bătrân rămas absolut singur, într-un peisaj care nu duce nicăieri. Cadrul final al filmului amintește, prin coloratura emoțională și simbolică, nu doar de cele două memorabile filme kusturiciene, ci și de insula în derivă din celebrul final al Underground-ului aceluiași copil-minune al Jugoslaviei, cu care pelicula lui Șahbazian, deși originală și de sine stătătoare în toate privințele, are multe în comun.

joi, 13 august 2015

”Neobișnuita călătorie a Serafimei”

Un nou lungmetraj de animație pentru întreaga familie, ”Neobișnuita călătorie a Serafimei”, va avea premiera în Rusia pe 27 august, anunță Biroul de informații al Sf. Sinod al B.O.Ruse. Filmul (regia: Serghei Antonov, scenariul: Timofei Veronin, Viktor Strelcenko) povestește aventurile unei fetițe care și-a pierdut părinții la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial și, ajungând într-o biserică părăsită, este ajutată de Sfântul Serafim de Sarov să descopere tainele lumii. Filmul nu este o ilustrare a vieții Cuviosului de la Diveevo, dar - susțin realizatorii - reflectă duhul acestuia.
Trailerul filmului poate fi urmarit aici: http://www.kinopoisk.ru/film/893199/video/. 
Alt trailer:



Sursa: http://www.pravmir.ru/polnometrazhnyiy-multfilm-neobyiknovennoe-puteshestvie-serafimyi-vyihodit-v-prokat-27-avgusta/

sâmbătă, 8 august 2015

Festivalul ”Caisa de Aur” și darurile sale


Festivalul internațional de film ”Golden Apricot” (Erevan, 12-19 iulie 2015) este cel mai important eveniment cinematografic din regiunea Caucazului. În cei doisprezece ani de existență, festivalul a crescut în anvergură, devenind un centru de întâlnire nu numai al cinematografiilor caucaziene și al cineaștilor armeni din diaspora, ci și un nucleu de dialog al piețelor de film din Europa de Est, Orientul Mijlociu și din țările fostului teritoriu sovietic, dar și al altor cinematografii care împărtășesc sisteme comune de valori. 
 
Moștenitoare a unei istorii recente similare sau apropiate, acest cinematografii, deși de sine stătătoare, au o serie de elemente comune în privința perspectivei de abordare a artei filmului, cât și în ceea ce privește valorile fundamentale ale vieții. La o privire mai atentă, regăsim în ele idealuri și tipologii umane comune, care se pare că le-au modelat, de secole, istoria. 
 
Pe lângă competiția internațională de lung-metraj (împărțită în secțiile de documentar și ficțiune), festivalul mai conține o secțiune de scurt-metraj, o competiție națională, intitulată ”Armenian Panorama” și cîteva secțiuni necompetitive. 

Premiul Federației Internaționale a Criticii de Film (FIPRESCI) are, spre deosebire de cele ale secțiunilor competitive, o valoare strict onorifică (nematerială), dar importantă din punct de vedere profesional. Probabil că din acest motiv direcția de programe a festivalului a propus în acest an spre selecție juriului FIPRESCI o serie de filme din secțiuni diferite, cele mai multe aparținând programului din afara concursului "Films Across Borders" (șapte filme), două, Competiției Internationale și un singur film secțiunii "Armenian Panorama". Din acest juriu am făcut parte, alături de istoricul de film Siranush Galstyan, profesor de istoria filmului la Universitatea din Erevan și Stephen Locke, critic de film și selecționer pentru Berlinale. 


Cu toate că cele zece pelicule aparțineau unor secțiuni diferite, toate aveau ceva comun în privința sensibilității și viziunii despre lume, completând împreună un tablou unic, specific duhului ”Caisei de Aur”. Filme dezbătând probleme sociale specifice țărilor din care provin, ca drama israeliană de familie Ben Zaken (r. Efrat Corem) și coproducțiile georgiene Corn Island de George Ovashvili și Line of Credit de Salome Alexi; filme reconsiderând trecutul recent, ca multiproducția armeano-franco-rusă Moskvich, My Love de Aram Shahbazyan, rusescul Pioneer Heroes de Natalya Kudryashova și coproducția turcă Snow Pirates, de Faruk Hacihafizoglu; dar și filme tratând teme eterne, ca prietenia și copilăria (Sivas, de Kaan Mijdeci), lupta pentru maturizare într-o lume patriarhală (40 Days of Silence, al regizoarei Saodat Ismailova), confruntarea dintre satul paradisiac și orașul pierzării (The Move, de Marat Sarulu), ori cea dintre profesor și elev, transformată într-o distrugătoare și periculoasă poveste de dragoste (The Clinch, de Serghei Puskepalis): toate acestea formează un portret cinematografic multinațional colectiv, ale cărui idealuri sunt aspirația către frumusețe, armonie și credința în valorile umane autentice, pe care civilizatia secularizată este pe cale de a le pierde total
 
Cu toate că selecția pe care am fost invitați să o jurizăm a fost limitată, au existat câteva pelicule care ar fi meritat să fie recunoscute de jurii și de un public mai larg. Cele mai atașante pelicule, care au atras voturile tuturor membrilor juriului criticii, dar nu au obținut nici un premiu, sunt Sivas, Snow Pirates and Corn Island. Primele două au acțiunea plasată în provincii din Turcia și explorează universul copilăriei. Primul povestește despre luptele ilegale de câini organizate de țăranii din Anatolia și de prietenia dintre un băiat și un câine salvat de acesta. Cel de-al doilea descrie lupta pentru supraviețuire a unui grup de prieteni, obligați să fure cărbune pentru încălzirea familiilor lor în cea mai grea iarnă din istoria Turciei moderne, în perioada crizei economice a anilor '80. 
 
Tot lupta pentru supraviețuire, de data aceasta, a țăranilor abhazi în timpul războiului georgiano-abhaz, este tema filmului Corn Island. Regizorul filmului, George Ovashvili este multilaureat pentru tulburătoarea sa peliculă despre același război, văzut din perspectiva unui copil, Celălalt mal (The Other Bank), care a putut fi văzut în România și despre care am scris (vezi:”Celălalt mal” sau eroismul copiilor, Ziarul Lumina, 21 iunie 2014). 

Nostalgia după fosta Uniune Sovietică sau, mai exact, lamentarea disperat-tragicomică a cetățenilor unui imperiu care nu mai există, în care fiecare și-a investit energia, pentru a-și cîștiga un loc respectabil în societate, este tema comună a filmelor Pioneers Heroes și Moskvich, My Love. Primul urmărește maturizarea unui grup de prieteni, odinioară pionieri, care nu-și găsesc locul într-o Rusie postcomunistă lipsită de ideal. Cel de-al doilea este laureatul premiului FIPRESCI și al Premiului Juriului Ecumenic al Festivalului, și despre el voi scrie pe larg.

Corespondență de la Erevan

sâmbătă, 18 iulie 2015

”Tăietura”: dramă politică sau film despre condiția tatălui?


Apărut în două părți (ușor prescurtat) în numelele Ziarului Lumina de sâmbătă 11 iulie 2015 și de sâmbătă 18 iulie 2015
[I]

Oricine a văzut măcar câteva din filmele lui Fatih Akin cunoaște virulența, sinceritatea și neconvenționalismul cu care regizorul german de origine turcă, impus în 2004 cu Gegen die Wand (Cu capul înainte), își abordează tema sa favorită, sau mai curând obsesivă: situația emigranților turci din Germania. Tema autobiografică, analizată coroziv și patetic (în sensul originar al cuvântului) de bisturiul tânărului furios, se răsfrânge în două subteme cardinale: lupta pentru prezervarea propriei culturi, dusă de emigranții direcți, se izbește de lupta descendenților din a doua generație pentru integrarea în societatea germană, potențând clasicul conflict dintre părinți și copii. În timp ce pentru bătrâni, emigranții direcți, Turcia este ”paradisul pierdut”, pentru copiii născuți în Germania, țara bătrânilor este o utopie, iar ”paradisul” este chiar prezentul libertăților cetățenești, propus de discursul ideologic al societății occidentale. 

Această temă a idealului național, ca icoană lăuntrică a unei comunități emigrante, câștigă treptat greutate și substanță pe măsură maturizării rebelului turc originar din Hamburg. Dacă în Gegen die Wand ”icoana” era terfelită, ca anacronică, în picioarele tinerei generații, iar șansele ei de supraviețuire în mentalul colectiv al emigranților turci era minim, în filmele ulterioare ale cineastului tema capătă declinări diferite, inclusiv comice, ceea ce nu-i diminuează gravitatea, ci, pare-se, dimpotrivă.

Deconcertant pentru spiritul comun, Fatih Akin a avut îndrăzneala să decline aceeași temă a icoanei căminului pierdut și în contextul tragediei armene din 1915, context care îi surprindea pe conaționalii săi într-o postură radical diferită, ingrată și mai mult decât incomodă. 
 
Puține sunt filmele pe tema genocidului armean din 1915-1916, iar recenta coproducție multinațională a lui Fatih Akin, The Cut (Tăietura), selectată în competiția de la Veneția din 2014, va rămâne cu siguranță un reper important. Filmul, de factură odiseică, se apropie ca structură de America, America! al lui Elia Kazan (1963), fiind construit pe același substrat istoric. Ambele se îndepărtează de evenimentul istoric propriu-zis (pe care evită să-l analizeze sau descrie în detaliu, păstrându-l doar ca fundal), ci aleg să urmărească destinul unui singur supraviețuitor, pornit într-un lung și dramatic periplu din pământul conaționalilor uciși spre pământul făgăduinței, America. Pornind de la episoade istorice concrete și de la o amănunțită documentare, inclusiv de la o dureroasă experiență autobiografică (în cazul grecului din Constantinopol stabilit în America, Elia Kazan), ambii regizori-scenariști reușesc să construiască ample peripluri existențiale, tumultuoase Bildungsromane, dintre cele care schimbă oamenii ireversibil, iar spectatorilor le oferă o bogată învățătură de viață. Asta definește, până la urmă, și destinul peliculei în cauză, mai puțin productivă din punct de vedere al palmaresului decât alte filme ale regizorului (festivalurile încurajând experimentul, mai mult decât clasicismul cinematografic), în schimb, aptă de a intra în orice istorie a filmului. 
 
Saga scrisă și pusă în scenă de Fatih Akin are în centru un tânăr fierar pe nume pe Nazaret și familia sa din Mardin, un orășel din sud-estul Imperiului Otoman. Viața tihnită a comunității se risipește odată cu campania de recrutare forțată a tuturor bărbaților creștini, sub pretextul înrolării în armata otomană. Nazaret este unul dintre ei; răpit noaptea de acasă de recrutori, el se trezește alături de alți greci și armeni, într-un lagăr de muncă pentru construcția unei șosele în deșert. Bărbații văd cu îngrozire cum grupuri de femei armene cu copii mici sunt aduse, spre batjocură și exterminare, în aceleași condiții. Sosind vestea că Sultanul a emis un ordin de grațiere a celor care abjură de la creștinism, unii apostaziază. Sunt puțini. Ceilalți deținuți sunt condamnați la moarte, fără nici o judecată, prin înjunghiere. Nazaret este printre ei, dar scapă ca prin minune, datorită loviturii de pumnal aplicate superficial de un soldat turc, care îl ajută să evadeze.

[Partea a II-a]


Un traumatism al coardelor vocale, căpătat de protagonist în urma înjunghierii, îl lasă mut pentru totdeauna - discretă trimitere simbolică la mutismul politic impus timp de un secol asupra Genocidului armean. Nevoit să se ascundă ca dezertor, Nazaret asistă neputincios la suferințele greu de descris a grupuri întregi de femei, bătrâni și copii armeni, lăsați să moară de foame, de sete și de mizerie în deșertul sirian - scenă tulburătoare, zugrăvită în culori expresioniste, consemnată și în Ferma ciocârliilor (2007) al lui Paolo și Vittorio Taviani, film care tratează același subiect. Șocul vederii acestor suferințe și nedreptăți îl face pe Nazaret să-și piardă credința în Dumnezeu, dar nu și încrederea în oameni și speranța de a-și regăsi familia. Este salvat de un negustor arab de săpun, care îl adăpostește în fabrica sa din Alep, alături de alți armeni scăpați de la deportare. Scene febrile de căutare a dispăruților prin schimburi de știri și anunțuri la ziare, în sânul grupului de refugiați adăpostiți în fabrică, recuperează acea coeziune comunitară, pe care doar marile suferințe sau bucurii colective o pot realiza. 
 
Filmul se depărtează treptat de problematica istorico-justițiară, spre a urmări destinul unei familii și comunități, pe care doar curajul, demnitatea și un profund spirit de solidaritate, atipic pentru lumea de azi, au ajutat-o să supraviețuiască dezastrelor. De la un fost ucenic din Mardin, orășelul său de origine, Nazaret află că cele două fete gemene ale sale, adolescente, deportate împreună cu soția sa, alături de întreaga comunitate armeană din localitate, sunt în viață, însă una din fiice a rămas șchioapă în urma unei fracturi suferite în marșurile morții. După terminarea războiului cu înfrângerea Turciei și jubilarea comunității armenești, în 1918, Nazaret este liber să plece în căutarea fiicelor sale, pe care este sfătuit să le caute prin orfelinate. Într-unul din orfelinatele din Liban, care au preluat copiii armeni rămași în urma deportărilor, Nazaret află că fiicele sale, ajunse la vârsta majoratului, au fost duse în Cuba, spre a fi măritate cu bărbați armeni - soluție impusă de conveniențele vremii și de dispariția aproape totală a bărbaților armeni din Asia Mică. Despre soția sa, însă, nu va mai afla niciodată nimic. În pofida mutismului căpătat în urma rănii de la gât și a sărăciei, Nazaret își continuă odiseea, într-un tur de voință aproape supraomenesc, până în Cuba, unde află că fetele sale au plecat în America. În urma refuzului unuia dintre pețitori de a o lua în căsătorie pe fata șchioapă - considerat scandalos -, fata sănătoasă refuză de asemeni să se mărite - reacție de solidaritate greu de imaginat în lumea modernă. Cele două gemene își continuă existența întreținându-se ca muncitoare în fabricile americane. 
 
La fel de puternică și de nezdruncinat este legătura afectivă a tatălui cu fiicele sale - legătură fundamentală, care determină destinul lui Nazaret. Căci, în definitiv, Tăietura este un film ”despre condiția tatălui”, în sensul patriarhal-recuperator al cuvântului (nu întâmplător, titlul de distribuție a filmului în Italia este ”Il padre”, în timp ce cel în țările slave este ”Rana”, ambele fiind mai sugestive decât titlul în traducere românească mot-â-mot). După lungi și periculoase peripluri prin provinciile sudice dominate de Ku Klux Klan, Nazaret se va înființa, finalmente, în fața singurei fiice supraviețuitoare - cea șchioapă, în cea mai dificilă etapă a vieții ei, pentru a-i fi sprijin la scurt timp după pierderea surorii, secerate de o boală incurabilă, pricinuită de mizeria din timpul campaniilor morții. Un tată mut și o fiică șchioapă, îmbătrâniți înainte de vreme și regăsiți după peripluri și suferințe greu imaginabile, recuperează un ciot al familiei odinioară fericite, ancorat, însă, într-un trunchi al credinței în destinul național, cum numai marile popoare ale istoriei îl pot avea. 
 
În mâinile altui regizor, filmul ar fi avut toate șansele să fie de un patetism și convenționalism la limita credibilului, nu însă și în mâinile lui Akin. Rebel considerat incurabil, greu de etichetat în termeni maniheiști (ca tradiționalism și liberalism), zbuciumatul Fatih Akin își investește întregul talent în această impresionantă pledoarie pentru familie și fraternitate comunitară, valori apărate cu prețul vieții, pledoarie greu de conceput în spectrul de valori individualiste ale cinematografului contemporan. 
 

marți, 14 iulie 2015

Toate celulele trupului (Simfonia)



Din recitalul poetic rostit la Colocviul de literatură creștină de la Mănăstirea Caraiman (3-5 iulie 2015)


Toate celulele trupului (Simfonia)


Iată cum toate celulele trupului fetei acesteia
Urcă în sus, către Tine.
Pas cu pas, urmă de melc cu urmă de melc
respiraţia.
Iată cum pielea se desprinde din piele şi urcă în sus, către Tine.
Şi mitocondriile toate, desfăşurîndu-şi membrana, în flancuri migrînd,
învaţă să se hrănească
din Tine.
Iată cum plămînii se desprind de plămîni
în cea mai insesizabilă subînălţare. Poţi vedea asta!
Iată cum limba...
Iată cum timusul...
Şi interstiţiile toate
şi alveolele, aceste perle de aer, cum migrează spre Aer
Strigînd „Osana!”
Şi osteoblastele cu osteoplastele, sorbindu-şi sarea şi calcarul
din albul Luminii.
Iată marea valvă mitrală
cum urcă spre cer, debordîndu-şi pleura,
Mereu către cer,
Cînd cerul coboară
mitral
şi cortu-şi aşează în plexul solar
încheindu-şi cheia de boltă chiar în valva mitrală,
Astfel că nu mai este nevoie de a urca.
Doar respiraţia!
Şi plămînul dinăuntru cu plămînul dinafară,
într-o aceeaşi mare Pleură desfăşuraţi
şi valva dinăuntru cu valva dinafară,
refăcînd Mitra, ce Una este
şi mitocondriile toate cu mitocondriile toate
înăuntru cu înafară reunind
Tu şi Eu, Eu şi Tu, Tu şi Eu, Eu şi Tu, Tu
împreună, mereu
Simfonia
Ştii Tu ce este o simfonie?
Osana! 

 

duminică, 12 iulie 2015

„Şi iarăşi-şi-iarăşi iubirea” (I)


Din recitalul poetic rostit la Colocviul de literatură creștină de la Mănăstirea Caraiman (3-5 iulie 2015)



Şi iarăşi-şi-iarăşi iubirea” (I)

O, Doamne!
Doar apele-s nouă
Şi nou e surîsul
Şi nouă-i mirarea ce scutură marea
Şi nou îmi eşti Tu.
Şi nouă Ţi-s eu.
Şi nou este focul ce arde-ntre piepturi
De-acuma, mereu
Şi nouă-i irumperea lavei
Contururi de foc ce unesc
Ce inima spune
Şi poate s-adune
Cînd sorii tăcuţi
Ne vorbesc

Contururi de ape de dor
Ce-nfioară lăuntrul fiinţei
pierite,
Topite în inima Ta
Topite în forme ce nu ştiu oprire
Eşti Mire!
Sînt roua din inima Ta!

Şi iarăşi-şi-iarăşi iubirea
Sînt Da.
Şi eşti Mire.
A mea
este umbra ce cade din cer peste inima Ta.
Al Tău
e surîsul şi plînsul
ce-nvăluie-n şopote inima mea.
Eşti Da.
Şi-s Mireasă.
Şi cerul mi-e casă în inima Ta.
Sînt Tu,
Şi-mi eşti Tată.
Odată, cînd Lumea-surată băuse
în timp ce trecuse prin chiar palma Ta.
Eşti Tată!
Odată, cînd Lumea-surată băuse
în timp ce trecuse prin chiar palma Ta.


_____________________________________

Mai multe despre Colocviul organizat de Ziarul Lumina în poiana părintelui Gherontie de la Bușteni:

vineri, 10 iulie 2015

Se făcu tăcere-n Rai


Din recitalul poetic rostit la Colocviul de literatură creștină de la Mănăstirea Caraiman (3-5 iulie 2015)

Se făcu tăcere-n Rai


                                     În memoria lui Cezar Ivănescu

I          Se făcu tăcere-n Rai, mon amour!
           Iată focul ce ni-l dai, mon amour!
           Iată buzele ce tac, mon amour!
           Pleoapelor le-ai pus capac, mon amour!
           Briza se opreşte-n loc, mon amour!
           Stelele se-ascund în foc, mon amour!
           Oamenii stau pironiţi, mon amour!
           De-astrul zilei toropiţi, mon amour!

           Doamne, ce joc joci cu noi, mon amour?
           Sîntem mici şi sîntem goi, mon amour!

II         Se făcu tăcere-n Rai, mon amour!
           Suie îngerii pe cai, mon amour!
           Caii lacrimilor mari, mon amour!
           Îngerii în zeghe tari, mon amour!
           Îngerii cu ochi fierbinţi, mon amour!
           Şi cu inimi pînă-n dinţi, mon amour!

III        Dară Domnul spuse-aşa, mon amour:
           „Angheli sfinţi, săriţi din şa! mon amour
           Iarbă cailor să daţi, mon amour!
           La hodină să-i lăsaţi, mon amour!
           Iară voi mai adăstaţi, mon amour!”
           Cailor ce pasc în vis, mon amour!
           Ispitirea ne-a învins, mon amour!

IV       De ce frunzele-au tăcut, mon amour?
De ce vîntul s-a oprit, mon amour?
Soarele ne-ncinge rău, mon amour!
Era bine-n sînul Tău, mon amour!
Bine ne era sub cer, mon amour!
Rău ne-apasă-al lumii ger, mon amour!
Rău şi bine ne-mpresor, mon amour!
N-am cu ce să le măsor, mon amour!
N-am cu ce să le-nghioc, mon amour!
Inima mi-o pui pe foc, mon amour!
Inima mi-o pui pe jar, mon amour!
Apa morţii în pahar, mon amour!
Lacrimile din obroc, mon amour!
Se fac rîu adînc pe loc, mon amour!
Rîu înspumegat de dor, mon amour!
Ce-nfăşoară Raiu-n zbor, mon amour!
Şi-l închide-n depărtări, mon amour!
Pe uscatele cărări, mon amour!

V        Doamne, ce ne întrebai? mon amour
Sufletul ni-l ispiteai, mon amour
Inima Ţi-am sfîşiat, mon amour!
În odgoane Te-am legat, mon amour!
Buzele Ţi-am sigilat, mon amour!
Dragostea-am încarcerat, mon amour!

În otrăvuri de-am păşit, mon amour
Dă-ne-un ev de ispăşit, mon amour!
Dă-ne-un ev din mila Ta, mon amour!
Punte-un soare-n coasta mea, mon amour!
Fă-mă loc de căpătîi, mon amour!
Sîngele ca să-mi învii, mon amour!
Sîngele ca să-mi înalţi, mon amour!
Şi în boltă să-l prefaci, mon amour!
Peste streşini de-mpăraţi, mon amour!

VI       În tăcerea celui Rai, mon amour
Se aude-un cînt de nai, mon amour
Un cînt lin şi-un vînt uşor, mon amour
Pe-al Tău fluier se-nfăşor, mon amour
Pe-al meu glas făcut fuior, mon amour
Pe-al Tău sînge-ngemănat, mon amour
Cu al nostru dor curat, mon amour
Cu al nostru dor de dor, mon amour
Doamne, m-ai făcut să mor! mon amour
Doamne, m-ai făcut să viu! mon amour
Roua inimii, tîrziu − mon amour!
Roua inimii din nou − mon amour!
Cerul vechi din cerul nou, mon amour!
mon amour. mon amour. mon amour.


_______________________________________________________

Mai multe despre Colocviul organizat de Ziarul Lumina în poiana părintelui Gherontie de la Bușteni:
 

sâmbătă, 27 iunie 2015

Un Don Quijote scandinav și al său ”Om fără trecut”

Apărut sâmbătă 27 iunie 2015 pe orthonews.ro.

Mi-e dor de filmele ciudatului finlandez Aki Kaurismäki, care apar tot mai rar. Fost poștaș și muncitor pe șantiere, acest postmodern Cavaler al tristei figuri este un favorit al festivalurilor, în special a celui de la Cannes, unde mai multe filme ale sale au obținut premii și nominalizări. Self-made-man neînregimentat, care își scrie și produce singur filmele, el este un independent înveterat, a cărui perspectivă asupra vieții - aflăm din rarele interviuri acordate presei - seamănă ca două picături de apă cu cea a personajelor sale. 
 
Acestea, solitare, inadaptate și ingenue, interpretate de o echipă de prieteni fideli, creionează tipologii circulante (împreună cu interpreții) dintr-un film într-altul, descriind în termenii umorului absurd platitudinea mediului proletar finlandez (ca în Fata de la fabrica de chibrituri), ori transpunând aceeași tușă absurd-minimalistă asupra unor pagini-cult din marea literatură (ca filmul de debut, Crimă și pedeapsă, sau Hamlet intră în afaceri) și din cultura contemporană de masă (ca strălucitoarea parodie Leningrad Cowboys Go America, ori comedia-policier Am angajat un ucigaș plătit). 
 
Apolitic și antiglobalist, dar implicat în ceea ce se întâmplă în jur, cineastul a refuzat în mod repetat să participe la ceremoniile de decernare a Oscarurilor, la care au fost nominalizate două din filmele sale (The Man Without a Past și Lights in the Dusk), ca protest împotriva politicii externe americane. În 2002, în semn de solidaritate față de Abbas Kiarostami, căruia, ca cetățean iranian, i se respinsese viza pentru Festivalul de Film de la New York, Kaurismäki refuză invitația de a participa la festival, acuzând Statele Unite că violează Convenția de la Geneva și, cu umoru-i caracteristic, invitându-l pe Secretarul pentru Apărare al S.U.A. în Findanda, la o partidă de cules ciuperci (asemeni celei din filmul pentru care tocmai fusese premiat)1
 
Omul fără trecut (titlu originar: Mies vailla menneisyyttä, 2002), cu o carieră festivalieră și un palmares impresionant, în frunte cu Marele premiu și Premiul juriului ecumenic la Cannes, este considerat cel de-al doilea din ”trilogia finlandeză” a regizorului (alături de Drifting Clouds și Lights in the Dusk). Titlul te poate duce cu gândul la Omul fără însușiri al lui Musil, dar filmul este mult mai terestru și mai implicat în problematica economico-socială a începutului mileniului III. În cheia sa specifică bizar-minimalist-burlescă, cineastul dezbate o chestiune cât se poate de serioasă și alarmantă, aceea a omului cu personalitate eviscerată și identitate electronică, controlat de sistemul cibernetic al băncilor. Sistemul bancar poate fi considerat chiar ”personajul din umbră” al filmului, inamicul public anonim, care depersonalizează individul, transformându-l într-un număr de cont (“trebuie să trăiască şi băncile din ceva!”, se spune în film), sistem pe care regizorul își propune cu curaj, ironie și umor, să îl demaște. 
 
Pelicula urmărește povestea unui sudor șomer din provincie, cvasianonim, M. (alias Markku Peltola, membru fidel al echipei actoricești a regizorului), care ajunge la Helsinki în căutarea unui loc de muncă. În gară este atacat, jefuit şi bătut crunt de un grup de skin-heads. O lovitură puternică în cap îl face să-și piardă memoria. Ajuns la spital, fără nume, acte, adresă și cont bancar (indispensabile oricărei angajări, dar şi unei arestări “legale”, se spune ironic în film), M. intră într-o lungă aventură de regăsire a sinelui, dar și de supravieţuire şi reintegrare. Trăiește pe stradă, unde e nevoit să lupte cu mafia cerșetorilor pentru dreptul de dormi într-un container, se împrietenește cu oamenii străzii, a căror viață ne-o amintește, prin tandrețea evocării, pe cea din filmele lui Charlie Chaplin. La o cină publică oferită de Armata Salvării, M. se îndrăgostește de fragila Irma (Kati Outinen, actrița-fetiș a regizorului), o voluntară a organizaţiei umanitar-creştine, cu ajutorul căreia reușește să își găsească un loc de muncă și începe să își revină în fire. Relația celor doi amintește, prin castitate, delicatețe și maniera de joc, de idilele din melodramele aceluiași Charlot - reper cinematografic și moral al regizorului finlandez. Secvenţe de un patetism nedisimulat, ca împărţirea a cinci cartofi (“cam micuţi, dar merg pentru o supă!”), astfel încât să ajungă şi pentru prânzul cu iubita, şi pentru “provizii de iarnă”, amintesc celebrul moment al luptei pentru boaba de fasole din Goana după aur.

Chiar dacă regizorul se declară apolitic, filonul contestatar este prezent, actual și, din fericire, lipsit de tezism. Definitoriu în acest sens este momentul jefuirii unei mici bănci de către un presupus terorist, de fapt, patronul respectabil al unei fabrici, căreia banca girantă îi îngheţase contul spre a o falimenta, pentru a fi cumpărată de un concern concurent. Cu banii de la banca jefuită, care este, la rândul ei, falimentară şi în curs de a fi cumpărată de un trust coreean, patronul îşi plăteşte datoriile și salariile angajaţilor, după care se sinucide... 
 
Implicat fără voia sa în acest jaf, M. se trezește la închisoare, de unde este eliberat de avocatul Armatei Salvării, dar fotografia sa ajunge în ziare și astfel este recunoscut de soția sa; dar, pentru că regizorul vrea să ne dăruiască un happy-end, iar eroul său o merită din plin, aflăm că soția este de fapt fosta soție... și astfel filmul se termină, inclusiv amoros, în culori fericite.
 Chiar dacă titlul filmului și numele, redus la o inițială, al personajului principal anunțau o dramă sumbră, de factură kafkiană, Kaurismäki adaugă acestui background întunecat, de filiație scandinav-expresionistă, umor și un filon de speranță, inocență și bunătate, atașante și stenice, conturând acel ”patos arctic” (sau ”patos de Cerc Polar”), specific tușeului său, așa cum îl caracteriza o jurnalistă de la Chicago Reader2.
_______________________________
1 www.rediff.com/movies/2002/oct/01nyff.htm
2 Barbara Scharres, www.chicagoreader.com/chicago/the-man-without-a-past/Film?oid=1047973.

sâmbătă, 20 iunie 2015

Bărbatul acesta


[Fragment din volumul ”Erotico-Apocaliptica. Poeme din Templul Tatălui”, în curs de apariție la Editura OPT] 
Desen al autoarei

Uitaţi-vă la bărbatul acesta care plînge
Cu cele mai erogene lacrimi din lume!
Pielea măslinie, trasă în sus,
Cu dealuri line şi văi în reflexe albastre
Nu emite vreun sunet şi totuşi...
Aerul vibrant din jurul lui
Plînge în reflexe domoale
În timp ce bătrînii şi tinerii trec pe lîngă el încoace şi-ncolo.
Doar femeile îl observă... femeile.
Fluiere tăcute de bambus
Se înalţă în jurul lui, ca lungi şuvoaie de lacrimi
Sprijinite de cealaltă parte a lumii
Şi femeile..., ah, femeile:
doar ele aleargă pînă de cealaltă parte a lumii,
sărind toate zidurile cu picioarele lor ascuţite
− chiar şi Marele Zid Chinezesc,
cu înţelepciunea-i gîndită
să ţină pînă la finele lumii −
spre a vedea şi a auzi şi a pipăi
plînsul luminii
al celei mai erogene lumini
de dincolo de capătul lumii:
Lumina plîngînd bărbatul,
Obrazul bărbatului plîngînd lumina
în oftaturi uşoare,
radiate lunar din creştetul lunii şi pînă la tine
şi tu...
şi sărutul...
şi plînsul acesta care întinereşte orice oglindă, aruncînd-o în foc
şi lacrimile ce ne inundă gurile, şi apoi se unesc
cald şi spasmodic
în cea mai contopită strîngere de braţe.
Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.
Las piedras jamás, paloma,
¿qué van a saber de amores?*

_________
* „Cucurrucucú, porumbiţo, cucurrucucú, nu plînge! 
    Niciodată pietrele, porumbiţo, 
    Nu vor şti ce-i dragostea!” 



__________________________________________
Alte fragmente din volum, pe acest blog:

Dezțepenirea Zoiei

Harfă - Întru întîmpinarea Domnului

”Când astăzi, Fecioara” 

Botezul Domnului - Îngerul lumii

Cântec de Crăciun