Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea către Hristos a lumii!

marți, 16 decembrie 2014

TREIMEA ÎN IARBĂ & DEZLIPIRE DE RETINĂ

Pentru că poemele publicate în ultima vreme pe acest blog au devenit dintre cele mai accesate postări, voi continua să public fragmente din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”, dar și poezie inedită.


TREIMEA ÎN IARBĂ

Pe coclauri
Coceam lauri.
Din lulele curg ninsori
Busuioc din părul tău
Să acopere comori.

Zace luna jumătate
Stâlpii râd pe înfundate
Cerul stă. E brumăriu.
Stele curg în ceas târziu
De pe fruntea ta pe-a mea.
Ce cuvinte să ne dea?

Ce cuvinte să ne dea
Presărate pe podea
Dumnezeu, din spicul său?
Ce cuvinte ne-o şopti
Dumnezeu...? – De n-om greşi!
Şi duşmanului i-om spune
Vorbe bune. Pe tăciune
Ochi deschis i-om arăta
Va mai sta.

Ploaia va veni ghiulea
Peste noi şi peste ceşti
Ce cuvinte să ne dea?
Fiul Său şi mama Sa
Vin spre noi pe fir de nea.
Ce răspunsuri om rosti?
Vorba cui ne-o despărţi?
Ochiul unei margarete
Trei grăunţi din trei versete
Şi o trecere de noapte.
Cuiul cui va frânge şoapte?

Cine s-o opri la cină
De la masa cea vecină
Pâinea inimii va frânge
Spuse „da", dar haina-şi strânge
Se ridică, pleacă-n grabă.
Umbra cui e-atât de slabă?

......nu ne da cuvinte multe......

Scrisul va rămâne scris
Iar învinsul a învins. 
Ploaia cerului din noi 
Azi răsună. Suntem doi.



DEZLIPIRE DE RETINĂ

El simţea albastrul
Când nu se vedea
Zarea de cenuşă
Din privirea mea
Vulpile de ceară
În evaporare
Emigrând zănatec
Către drumul mare

Goliciunea ploii
Umple ochii goii
Ploaie în găleată
'nmoaie geamu-ndată
(El era de sticlă)
Trece lumea beată
Oase peste roată.

El simţea culoarea
Nu ştia pe cine
Şi de ce albastrul
Se vedea mai bine
Poate din mătasea
Zânelor senine
Ce-mpleteşte laţul
Spânzurat de cer
De pe eşafodul
Ce urează bine
Pieilor vândute
– Uite, şi pe tine! –
Omului de sticlă
Orelor pierdute
Ce te-mpart în fine
zone de culoare.
O spânzurătoare
Spânzură de mine.


[din volumul ”Pentru trecerea zării și alte poeme”, Editura Arca Invierii, 2011]

duminică, 14 decembrie 2014

”Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia”



Anul Sfinților Brâncoveni nu ar fi fost complet dacă nu ar fi evidențiat și semnificația laturei feminine a marii familii domnitoare, latură pe care, deși cronicile o consemnează, memoria colectivă atât a istoriei, cât și a Bisericii a menținut-o până acum în penumbră. Se cuvenea, probabil, ca două distinse personalități feminine ale culturii actuale să facă această reparație. Prima este artistul plastic Elena Murariu, care i-a dedicat Doamnei Maria Brâncoveanu (ca și întregii familii domnești) o bogată și inspirată suită de lucrări originale de factură iconografică, mare parte dintre ele vernisate în acest an comemorativ. Cea de-a doua este Iuliana Mateescu, director editorial și inimoasă inițiatoare a multe proiecte culturale, având în centru redescoperirea unor personalități pe nedrept uitate ale culturii române. 
 
Nu mai devreme decât pe 15 martie 2014, Iuliana Mateescu inaugura la Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti (ARCUB) suita de evenimente dedicate Anului Brâncoveanu cu filmul documentar „Un chip de lumină - Arhimandritul Ioan, stareţ al mânăstirii Hurezi’’, produs, scris și realizat chiar de domnia sa, sub auspiciile Asociației Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor Româneşti”, pe care o conduce. Bucurându-se de o audiență largă, în special în mediile bisericești și ale iubitorilor de tradiție, filmul a ajuns în scurtă vreme, prin bunăvoința Institutului Cultural Român, și peste hotare. 
 
Iată că Iuliana Mateescu își continuă cu tenacitate și curaj demersul început, cu un nou documentar, care prelungește dezvoltă firesc investigațiile din filmul dedicat Arhimandritului Ioan: este filmul-portret ”Maria, Doamnă a toată Ungrovlahia”, închinat Doamnei Maria Brâncoveanu și lansat pe 25 noiembrie a.c., tot la ARCUB. Evenimentul, o adevărată sărbătoare de suflet a culturii române, s-a desfășurat în prezența a peste 250 de spectatori (un record pentru un film documentar!), printre care numeroși reprezentanți ai clerului și monahismului românesc, și a fost prefațat de P.S. Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor și de alți vorbitori, ca actrița Maria Ploae, scriitoarea Ileana Toma, autoarea romanului ”Ultimul Constantin”, dedicat Brâncovenilor, lansat în acest an, reprezentanți ai Primăriei Oraşului Otopeni și ai Centrului Județean de Cultură Prahova, care deasemeni au pus umărul la realizarea proiectului. 
 
Filmul, realizat cu binecuvântarea Preafericitului Daniel și produs, scris și regizat de Iuliana Mateescu, este o biografie dramatizată (docu-drama) a Mariei Brâncoveanu și beneficiază de prestația de excepție a Mariei Ploae în rolul protagonist. Filmată de Nicolae Mărgineanu și Nicu Mihali și montată de Nita Chivulescu, pelicula este bogat ilustrată cu elemente de patrimoniu reprezentative pentru viața familiei brâncovenești (manuscrise, fresce votive, arhitectură aulică și monahală) și se sprijină pe consultanța științifică a acad. Dan Berindei. 
 
Pentru a-și apropia spectatorul, dar bazându-se tot timpul pe cronici reale, abundent citate în textul filmului, Iuliana Mateescu imaginează un impresionant monolog de reculegere al Doamnei Maria, aflată în ultimii ani ai vieții, în care, într-o scrisoare adresată Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara, își deplânge cruntul destin de văduvă și mamă a patru fii martirizați, încercând să-și asume condiția de părtașă la jertfa lui Hristos pentru neamul românesc. Un documentar care putea rămâne doct și anost se transformă astfel într-un film plin de emoție, la care spectatorii vibrează din plin! În această pricepere și frumoasă îndrăzneală de a face accesibile vechi hrisoave, de o mare valoare spirituală și istorică pentru neamul românesc, dar greu abordabile pentru publicul larg, constă meritul principal al Iulianei Mateescu. 
 
Astfel că lipsa osaturii hermeneutice apăsat articulate și a discursului istoriografic medievist, care i se reproșează uneori autoarei (cu toate că aparatul exegetic întotdeauna există), sunt convertite, până la urmă, în calități, grație entuziasmului, altruismului și energiei cu care reușește aceasta să-și ducă la capăt proiectele. Un documentar istoric doct nu ar fi strâns, cu siguranță, sute și chiar mii de spectatori, nu ar fi fost invitat în turnee în țară și în comunitățile românești din diaspora, ci ar fi rămas, cuminte și rece, pe rafturile acelorași arhive din care s-a inspirat. Pe când Iuliana Mateescu are talentul de a transforma fiecare proiect cultural (editorial sau, mai nou, cinematografic) într-o sărbătoare, într-un eveniment de suflet, care adună oameni, coagulează mici comunități interdisciplinare, și despre care se vorbește. În această capacitate de diseminare, de a aduce către marele public zone considerate până atunci ”de nișă” ale istoriei și culturii române constă forța și originalitatea de manager cultural a Iulianei Mateescu, căreia îi urez un aparat de producție și finanțare pe măsura inimii și curajului ei de a spera.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Raiul dunărean al ”Kyralinei”



Așteptat de mai bine de un an, cel mai recent film al lui Dan Pița, Kyra Kyralina confirmă atât calitățile (tot mai greu decelabile), cât și scăderile (tot mai evidente) din filmografia ultimilor 18 ani a regizorului. Comparat cu creațiile sale din perioada postcomunistă, filmul este aproape reușit, cel puțin din punctul de vedere al viziunii plastico-muzicale și din acela al coerenței. Îi lipsesc consistența personajelor (esențială în proza lui Panait Istrati), precum și acel sentiment al măreției tragice decantate estetic, sentiment atât de drag regizorului și atât de definitoriu pentru el, pe care îl regăsim în toate filmele care l-au impus. Ce-i drept, decantările estetice există și în Kyra Kyralina, chiar abundă dar, rupte de personaje (care nu le justifică suficient) și de resorturile unui nucleu narativ (destul de schematic), ele plutesc în aer, ca o suită de scenografii și suite muzicale de mare rafinament, care își așteaptă partitura scenaristică pe măsură. Cea semnată de Ioan Grigorescu și Dan Pița urmează corect (din punct de vedere formal) proza lui Istrati, fără a se adânci, însă, în înțelegerea psihologică a răbufnirilor dionisiace ale personajelor, ale căror gesturi extreme (suportarea de către Kyra a bătăilor rituale ale soțului, dar și provocarea lui constantă) rămân inexplicabile, din punct de vedere emoțional, pentru spectator. E adevărat că analiza psihologică de subtilitate lipsește și la Istrati, dar este compensată de fresca realistă și meditația umanistă a scriitorului, demersuri care alcătuiesc împreună un produs literar valoros, a cărui dimensiune exotic-picarescă i-a adus (inclusiv datorită francofoniei scriitorului) destule ecouri internaționale în epocă.


Totuși, cred că Dumnezeu ține cu Dan Pița, de vreme ce Cinemateca Română a avut de curând inspirația să programeze filmul său împreună cu o obscură ecranizare din 1993 a prozei lui Panait Istrati, „Codin și Chira Chiralina”, în regia și scenariul lui Gyula Maár, o coproducție ungaro-română cu participare internațională, inclusiv a C.N.C., film despre care, în pofida masivei contribuții românești, la noi nu s-a auzit nimic. Și nu e de mirare de ce! Comparativ cu ecranizarea din 1993, realizată cu aportul cremei actorimii române (Tora Vasilescu și Mitică Popescu în roluri titulare, alături de Răzvan Vasilescu, George Alexandru, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Dinică, George Motoi, Valentin Teodosiu, Ernest Maftei), dar beneficiind de o regie amatoricească (mai ales în privința coordonării jocului actorilor), filmul lui Dan Pița este aproape o capodoperă. De ce? Pentru că ecranizarea lui Gyula Maár încearcă să reproducă realist, dar formal întreaga atmosferă brăileană a epocii, aducând cu sine și mizeria personajelor, lipsite de grandilocvență și poezie, inclusiv aerul proletar, prezent la Istrati, devenite neinteresante astăzi, însă filmul maghiar clachează prin multiplă superficialitate. Pe când Dan Pița are flerul să pună întrebarea: De ce este interesant Istrati astăzi? Valoarea sa remanentă este aerul levantin, marea nostalgie a Porților Orientului, cântată odinioară de Ion Barbu sau de Mateiu Caragiale - răspunde Dan Pița, alături de alte mari nume ale culturii române. Nu întâmplător, Craii de Curtea Veche fusese regizat în 1995 de bunul prieten și tovarăș de convingeri estetice al lui Pița, regretatul Mircea Veroiu. 

Pilonul estențial care lipsește atât ecranizării lui Pița, cât și celei a lui Gyula Maár (din care Pița are buna intuiție să nu se inspire deloc, în afara unui detaliu: coafura lui Dragomir) este credibilitatea protagoniștilor, în special a celor două femei, Kyra (sau Chira) și fiica acesteia, Chira Chiralina (Kyra Kyralina, în grafierea franceză originală, preluată de Pița). Dacă în filmul unguresc, Tora Vasilescu (în rolul Chirei) este corectă, dar excesiv de teatrală, iar Alina Nedelea în rolul Chiralinei este obscură, nejustificând defel fascinația pe care o exercita eroina, Dan Pița are grija să aducă actrițe (Iulia Dumitru în rolul mamei, Iulia Cârstea în cel al fiicei) care, prin prezența fizică, cel puțin, susțin fascinantul dipol ”erotico-eroic” mamă-fiică (în contextul prozei lui Istrati putem vorbi de un anumit ”eroism” al femeilor, care își duc cu obstinație vocația tragică de baccante levantine, în pofida stâlcelilor în bătaie ale tatălui familiei și fratelui mai mare). Totuși, în pofida aerului tensionat al Iuliei Dumitru, soția aflată mereu în stare de asediu, și a senzualității aerat-inocente a Iuliei Cârstea, nici regia, nici jocul nu conferă personajelor acea carnație interioară (fie ea și deviantă), alcătuită din conotații care să dea credibilitate marilor lor gesturi pasionale (fascinația dansului și a adulterelor Kyrei - pe care nu le vedem, după cum nu le aflăm nici din proza istratiană - și fascinația urei și a răzbunării); e adevărat, răspunsul lipsește și la Istrati, dar aceasta este marea provocare a oricărei ecranizări istratiene.

Și totuși, filmul se urmărește ușor și chiar cu o anumită fascinație (dacă ignori locurile comune, de care regizorul nu se poate debarasa - obsesia oglinzilor, a nebunilor, a vrăjitoarelor și blestemelor), datorită atmosferei create de direcția artistică (scenografia lui Dan Toader și costumele Oanei Păunescu), excelent puse în valoare de directorul de imagine Dan Alexandru și comentate muzical de compozitorul Adrian Enescu și de formația ”Trei Parale” (pe care o și vedem, bine integrată vizual în fiesta orientală). Nostalgicul univers de ”rai dunărean” cu vag iz de otravă, compus de scenografie, devine convingător tocmai datorită muzicii - este uimitor cum Adrian Enescu reușește acest miracol în numai nouă minute de partitură, reluate repetitiv și hipnotic de coloana sonoră -, cu dulceața ei trist-amăruie și diafană, asemeni unei incantații pe un covor fermecat ori a unui vis uitat, a cărui cheiță a fost pentru totdeauna pierdută.

miercuri, 3 decembrie 2014

Daniel Turcea - dublă lansare la Gaudeamus - înregistrare video

Pe 22 noiembrie 2014, La Târgul internațional de carte Gaudeamus, Editura Doxologia din Iași a lansat două cărți dedicate marelui poet Daniel Turcea, și anume: 
  • culegerea de versuri postume ”Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină” de Daniel Turcea și 
  • volumul biografic ”Urme în veșnicie. Daniel-Ilie Turcea” de Lucia Turcea, ambele sub îngrijirea pr. Sever Negrescu. 
Invitați (în ordinea intervențiilor): pr. Sever Negrescu; Ana Blandiana; Elena Dulgheru; pr. Iustin Marchiș.
Evenimentul a fost moderat de Cătălin Jeckel, redactor-șef la Editura Doxologia.  

Iată înregistrarea dublei lansări ”Daniel Turcea”, postată pe net de un binevoitor:


Pentru buna orientare în materialul filmat:
min. 0-3 și 34-37: Cătălin Jeckel;
de la min. 3: pr. Sever Negrescu;
de la min. 7:30: Ana Blandiana;
de la min. 14:30: Elena Dulgheru;
de la min. 25: pr. Iustin Marchiș.



Îl rog pe cel care a înregistrat să-mi trimită, dacă binevoiește, și sursa.

marți, 2 decembrie 2014

ROMANŢA TRAVIATEI & alte 6 poeme de amor


ROMANŢA TRAVIATEI


Vântul vrea să le sărute
Pe caisele pierdute
Hai, sărută vânt pribeag
Caisa fără meleag
Sărută vânt fără casă 
Pe caisa nemireasă

Paradisu-i văduvit
De-o caisă părăsit
De-o caisă negăsit
Negăsit şi negăsit.



CEZAR, RĂTĂCEŞTE-TE!
                                                                  Unui guru zâmbitor dintr-o haltă

Privire de copil
Zăpadă
(vei rezista în timp?)

Bărbaţi cu privire de copil
fideli doar jocului şi cerului curat
ah, unşi ca mierea
Şi fulgeraţi, ca aripa de mierlă.



STARE PE LOC
                                                                      dupã Bach
 
Când sentimentele devin pietre
Ninge cu lumină, ştii, ninge cu lumină –
Aerul e tare ca cristalul
Ninge cu lumină, cu rece lumină –
mă unge lumina pe unghii, pe temple
Nu pot nimic să spun
Mă doare
mă dulce
lumină blajină.



PATRU ZĂRI ALBASTRE

Nu; nu prea ştiu ce eşti tu.
Astăzi îţi priveam imaginea în lac
Şi a apărut un peşte.
Ţie urechile ţi-au crescut
Şi ai dat din umeri

Oare tu ştiai
dincolo de care zări locuieşte?


IUBIRE (Apa)

Vorbele
ca frunzele căzătoare
Rămân toamna
desfrunzită de vorbe
în faţa ta. Doamne
ce anotimp este ăsta


SUS

Vară peste datini. Vorbe de dragoste.
Fotografiază-mă cum
ţin soarele în mână
Şi nu cade
şi nu cade
şi nu cade


DIMINEAŢĂ

1, 2, 5...
7 ghivece cu flori
Din ele, numai o muşcată
e înflorită.


 
Alte poeme din volum: 



sâmbătă, 29 noiembrie 2014

”Leviathan” sau Iov-ul fără Dumnezeu al zilelor noastre


Apărut (ușor prescurtat) în Ziarul Lumina de sâmbătă 29 noiembrie 2014
și preluat de platforma on-line Culturavietii.ro din 6 decembrie 2014, unde până pe 14 decembrie are 777 vizualizări.

Câștigător al Premiului pentru scenariu la Cannes în 2014 și cel mai aclamat film al competiției de pe riviera franceză, laureat al multor festivaluri importante (de la Londra, Abu Dhabi, Munchen, Palic) și propunerea Rusiei pentru Oscar 2015, lăudat în unanimitate de critică și de presă, Leviathan-ul lui Andrei Zviaghințev este dintre acele filme care lasă urme adânci în istoria recentă a cinematografului. 
 
Filmul dezvoltă direcția de investigare a fenomenologiei și cauzelor metafizice ale răului, începută în duplexul Întoarcerea și Exilul și continuată cu Elena. Dar dacă Întoarcerea și Exilul erau construite pe o bogată țesătură simbolică, Elena și Leviathan sunt, din punct de vedere formal, drame sociale cu structură de thriller. Toate, însă, respiră aerul tare (și greu de suportat în studiourile cinematografice) al tragediei. 
 
Zviaghințev este unul dintre foarte puținii mari tragedieni ai filmului contemporan și în general ai istoriei cinematografului. Genul, născut de teatrul antic și reactualizat în Iluminism, a fost pus la colț de marile studiouri, mai ales după Al doilea război mondial, datorită lipsei de apetit a publicului față de suferință ori din motive ideologice. Respins doctrinar și de Creștinism (căci Învierea lui Hristos nu poate lăsa loc deznodămintelor tragice, spun unii teologi), genul își așteaptă reabilitarea tocmai din sânul culturii creștine - nu dintr-o perspectivă doctrinară, ci din necesitatea regăsirii sorgintei mistice a suferinței și al asumării acesteia - sentimente tot mai eludate de hedonismul culturii contemporane. 
 
Ca și Elena, Leviathan-ul își reduce la minim firele de legătură cu transcendentul, dar acest minim este cu atât mai esențial și mai important. Dacă acțiunea ambelor filme se desfășoară ”aici” și ”acum” (adică într-o Rusie post-douămiistă, ruptă de tradiții și la fel de secularizată în mentalități ca orice alt colț al Europei sau al lumii contemporane), resorturile dramei sunt fixate într-un ”acolo” și ”întotdeauna” - repere ce trimit invariabil către marea dramă a Căderii. O dramă care, câtă vreme omul zace răpus la pământ, se poate citi foarte onest ca tragedie. Acesta este fragmentul de istorie și sociologie contemporană pe care, mai ales în ultimele sale două pelicule, îlinvestighează regizorul. 
 
Filmul este realizat, în cea mai mare parte, cu echipa de la Elena - același coscenarist Oleg Neghin (coautor și al scenariului pentru Exilul), aceeași actriță principală Elena Liaghina, imaginea este semnată de același Mihail Krichman (care îl însoțește pe regizor de la primul său lung-metraj), muzica, de același Philip Glass. 
 
Filmul spune povestea lui Nikolai (Aleksei Serebriakov), un fermier independent care locuiește pe malul unei lagune de lângă Marea Barents, lagună în care uneori se aventurează balenele. Viața sa în acest colț de natură sălbatică și bunăstarea micii sale familii sunt puse în pericol de primarul celui mai apropiat oraș, un mogul local fără scrupule, căruia i se supune întreaga regiune și care hotărăște să-și extindă afacerile pe terenurile lui Nikolai. Nikolai este un om simplu, dar hotărât să lupte pentru drepturile sale, motiv pentru care recurge la ajutorul unui vechi prieten, Dmitri, avocat de succes la Moscova. Acesta strânge un greu dosar compromițător la adresa primarului, cu care dorește să-l intimideze, dar mogulul recurge la cele mai brutale mijloace pentru a le demonstra cine face legea în zonă. Dmitri este zdravăn bătut, după care pleacă la Moscova, iar Nikolai, după ce este arestat pentru pretinsa tulburare a liniștii publice (în tentativa de a depune plângere împotriva primarului la ghișeul poliției, unde funcționarii se fac că nu îl aud), este trădat de prieteni și își vede familia distrusă pas cu pas de aparatul mafiotic pus în joc împotriva lui. 
 
Legătura filmului cu textul sacru se face prin Cartea lui Iov. Nikolai este un Iov al zilelor noastre - au spus comentatorii -, dar un Iov care nu-și mai recuperează viața, familia și avutul. Tot Cartea lui Iov (cap. 41) descrie, în termenii forței oarbe, făptura infernală a Leviatanului (”Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată! / Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti în izbândă...”). Acesta nu este invocat direct în film, ci doar imagistic: un schelet alb de balenă, sugerând rămășițele unui monstru preistoric, tronează apocaliptic pe plaja unde se retrage în final Roma, copilul lui Nikolai, rămas singur după moartea neelucidată a mamei sale și condamnarea abuzivă a tatălui său la 15 ani de închisoare pentru uciderea acesteia. Leviatanul va ilustra ulterior, în formularea alegorică a filozofului iluminist englez Thomas Hobbes, statul, ca sistem acaparator în fața individului - acesta este reperul simbolic imediat la care trimite filmul. 
 
Dar reperele simbolice de adâncime sunt Leviatanul biblic, ca expresie a Răului, și relația sa cu Iov - omul supus distrugerii fizice. Doar că, spre deosebire de Iov-ul biblic, protagonistul lui Zviaghințev, cu toate că este un inocent și ”un drept”, în stare să-și ierte soția adulteră, nu are, însă, reazemul credinței și de aceea este înfrânt. Ba mai mult, însuși exponentul sistemului statal dominator s-a aliat cu reprezentanții credinței și a adoptat limbajul blagocestiei, întru mimarea anti-hristică a acesteia. Episcopul locului, căruia primarul mafiot îi varsă cote generoase de capital și la care se spovedește, închide ochii la afacerile acestuia, invocând că ”orice putere este de la Dumnezeu” și încurajându-l să și-o folosească cum crede de cuviință. De pe această poziție, primarul îi cere socoteală lui Nikolai dacă este botezat și dacă merge la biserică. Produs tipic postsovietic, Nikolai le are mai mult cu votca decât cu biserica, despre Iov probabil că nu a auzit, iar îndemnurile la căință pe care i le face preotul locului, de altfel, bine intenționat, sunt tardive și neconvingătoare. ”Îmi va putea întoarce Dumnezeu soția?” - răsună, ca un ecou la pilda lui Iov, replica acestuia, la care preotul nu are răspuns. Se aud, în schimb, tiradele triumfaliste ale primarului, rostite de pe soleia bisericii, perorând despre ”renașterea sufletului rus” și ”apărarea Ortodoxiei”, cu ocazia inaugurării noilor sale edificii (inclusiv o capelă), ridicate pe pământurile expropriate ale lui Nikolai și sfințite de Episcop.

Pilda lui Iov o atrage după sine și pe aceea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, ori pe cele ale săracilor expropriați de potentații avari (din vremea lui Ilie sau a Sf. Ioan Hrisostom) - pilde cu care filmul care o legătură mult mai directă. Ca un avizat în credință, Zviaghințev cunoaște, cu siguranță, cuvântul final al acestora, și anume dreptatea lui Dumnezeu. Numai că reinstaurarea ordinii divine pune întotdeauna la încercare răbdarea omului și credința, deficiența acestora ducând la o depresie existențială tot mai iremediabilă a umanității, a unei umanități oarbe și deformate, care, chiar și în fața unei Biserici formal deschise, nu reușește să își găsească calea spre Dumnezeu.

Această deformare fundamentală a valorilor i-a contaminat chiar pe copii - sesizează regizorul: ”De ce vrei să mă omori?” - îl întreabă grațioasa Lilia, eroina principală, pe fiul prietenei sale, care îndreaptă o pușcă de jucărie spre ea; ”Pentru că ești frumoasă!” - răspunde băiatul; ”Așa sunt toți bărbații! Întâi ne iubesc, apoi vor să ne omoare” - explică mama acestuia, reluând un schimb de replici la fel de dureros dintre copii și părinți din Exilul
 
Cuvântul final al filmului este tristețea: o tristețe apăsătoare în fața unei societăți în cădere morală liberă și a unei Biserici (binevoitoare la nivelul de masă, colaboraționiste la vârf), care pare să nu mai aibă puterea de a stopa Răul, ce cangrenează, de la un pol la altul, organismul social.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

”Patimile Mariei”: pro sau antireligios?


Apărut în Ziarul Lumina de sâmbătă 15 noiembrie 2014 și preluat de portalul Culturavietii.ro din 24.11.2014, unde până pe 14 decembrie are 351 vizualizări. 

Tragedia psihologico-religioasă ”Patimile Mariei” (Kreuzweg, titlu internațional: Stations of the Cross, adică ”Drumul crucii”, 2014), a tânărului video-artist și regizor german Dietrich Brüggemann, pare, la prima vedere, oarecum atipică pentru tendințele cinematografului european de azi. Și totuși, pelicula a entuziasmat Festivalul Internațional de la Berlin, unde a primit Premiul pentru scenariu și Premiul Juriului Ecumenic, continuându-și cu succes cariera festivalieră pe mapamond și cucerind multe alte distincții, la Edinburgh, Varșovia, Traverse City (S.U.A.), în Serbia și încă un Premiul Ecumenic în Norvegia. ”Pentru că demască fundamentalismul religios”, au spus tabloidele occidentale; pentru că ”ne atacă”, vor spune unele grupuri creștine; să fie atât de simplu? 
 
Filmul, scris de regizor împreună cu sora și colaboratoarea sa, Anna Brüggemann, se poate numi un studiu de fenomenologia religiei în societatea vest-europeană de azi, în care excluziunea progresivă a Creștinismului din viața publică și relaxarea extremă a conduitei creștine au condus la enclavizarea grupurilor tradiționaliste în forme necomunicative, rupte dureros de restul societății. Despre drama unei asemenea familii catolice conservatoare, hăituită de un mediu social intolerant prin liberalizarea extremă și confruntată, în același timp, cu dispute intrafamiliale, vorbește filmul de față. 
 
Povestea lasă loc liber unei dispute care ține de sociologia receptării: cine discriminează pe cine? cine este intolerantul și cine victima? Ca și în cazul filmului lui Cristi Mungiu ”După dealuri”, răspunsul la aceste întrebări va fi radical opus, în funcție de educația și viziunea despre religie a spectatorului. 
 
Filmul lui Dietrich Brüggemann povestește drama unei adolescente de 14 ani dintr-o familie catolică cu mai mulți copii, care nu recunoaște reformele de credință, rit și conduită adoptate la Conciliul Vatican II (precum înlocuirea în biserici a muzicii gregoriene cu cea modernă, abandonarea în cult a limbii latine, atingerea ostiei cu mâna, liberalizarea relațiilor dintre tineri, dominația scientismului, refuzul integral al muzicii rock etc). Acești creștini, extrem de minoritari și realmente inadaptați (în orașul în care se petrece acțiunea există o singură astfel de parohie ”reacționară”), sunt înfierați de societatea germană actuală cu eticheta de fundamentaliști. Tragedia lor, urmărită empatic și inteligent, fără efuziuni sentimentale, dar și fără sarcasm sau virulențe satirice, face subiectul filmului. Această abordare, deschisă oricărui tip de lectură, apropie pelicula de ”După dealuri” al lui Mungiu.

Filmul urmărește abil interrelaționarea conflictelor catehetice (dintre catolicismul tradițional și cel ”aggiornat”) cu cele psihologice (dintre mamă și fiică, respectiv dintre familia tradiționalistă și societate). Maria, o fire foarte sensibilă, introvertită și, cum susține, ”îndrăgostită de Dumnezeu”, Căruia vrea să-i dedice viața, este dominată de mama sa, o femeie credincioasă, dar posesivă și excedată de greutățile familiale, ceea ce o face să transforme rigorismul religios într-un sistem de control și opresiune al familiei sale. Marea dramă a familiei și în primul rând a mamei este boala nediagnosticată a fiului mai mic, care nu vorbește și este suspect de autism. Mama, o fire dură, nu are răbdarea să îl îngrijească și sarcina aceasta îi este preluată de Maria, care se ocupă cu multă dedicare de frățiorul cel mic. Totuși, nervozitatea mamei nu cedează, iar țapul ispășitor al frustrărilor mamei (care pare a recepționa inconștient boala copilului ca pe propria vinovăție) devine cel mai docil dintre membrii familiei, Maria. Aceasta rezistă până la Confirmare, moment așteptat cu înfrigurare, dar exact atunci sănătatea ei cedează și nu se va mai reface. Marea taină sufletească a copilei, pe care o dezvăluie, voalat, doar profesorului de religie și confesorului, este dorința de a-și sacrifica viața pentru însănătoșirea frățiorului ei. Va primi Dumnezeu acest sacrificiu? Moartea Mariei, urmată de însănătoșirea subită a frățiorului, care își recăpătarea vorbirea spontan, este o minune sau o simplă coincidență? Și dacă este o minune, poate fi ea exploatată ”mediatic” și religios de către familia, care, după ce până atunci o oprimase, este hotărâtă să-i întocmească dosarul pentru sanctificare? Poate Biserica Catolică glorifica astfel un eșec educațional și catehetic? Este Maria o sfântă sau o victimă? Acestea sunt întrebările pe care filmul le pune, lăsându-ne pe noi să răspundem. 
 
Supliciul Mariei este asimilat de scenariști drumului Crucii lui Hristos, acțiunea fiind împărțită, asemeni picturilor înșiruite pe pereții laterali ai bisericilor catolice și protestante, în etapele calvarului Golgotei, enunțate canonic - scurte inserturi catehetice, care ritmează, fără alt comentariu auctorial, linearitatea derulării dramei: ”Iisus Își poartă Crucea”, ”Iisus se întâlnește cu mama Lui”, ”Simon Cireneanul Îl ajută să ducă Crucea”, ”Veronica șterge fața lui Hristos”, ”Iisus cade sub povara Crucii”, ”Iisus cade a doua oară”... 
 
Câteva subtile observații de viață subliniază hiatusul de limbaj și Weltanschauung între unele eclave religioase și restul lumii, în care fiecare își are dreptatea sa: învățată de profesorul de religie că un bun creștin este dator să-I sacrifice câte ceva din plăcerile sale lui Dumnezeu, Maria, după ce-și autodisciplinează orice impuls de cochetărie specific vârstei, se întreabă dacă ar putea să-i sacrifice Domnului frumusețea unui peisaj... Avertizată de malignitatea muzicii rock, Marie refuză să se implice în ora de sport de la școală, desfășurată în ritmul unui pop anodin, pe motivele satanismului muzicii, înfruntând eroic sarcasmele necruțătoare ale colegilor și izolarea, cu care este ulterior pedepsită de aceștia. 
 
Finețea interpretării, în special a cuplului protagonist mamă-fiică, salvează pelicula de pedanterie și de orice notă acuzatorie sau bombastică. Impresionează partitura de excepție, foarte sinceră a tinerei actrițe de 14 ani Lea van Acken în rolul titular și cuplul acesteia cu personajul sincopat și complex al mamei (Franziska Weisz); jocul ambelor conferă filmului o emoție de o delicatețe rară în cinema-ul german și vest-european contemporan.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Editura Arca Învierii la Gaudeamus 2014


Cărțile Editurii Arca Învierii: 
  • Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Ediția a IV-a, 
  • Scara Raiului în cinema, 
  • Canonul lui Tarkovski, 
  • Pentru trecerea zării și alte poeme
pot fi găsite la Tîrgul Internațional Gaudeamus - București, Romexpo 2014, 
la standul Supergraph (nivel 0, stand 28)
Pentru orientare, accesați planul de amplasare al nivelului de la Romexpo.

joi, 13 noiembrie 2014

Patimi electorale ”ortodoxiste”


Publicat pe portalul culturavietii.ro în 14 noiembrie 2014 unde până 14 decembrie 2014 a strâns 935 de vizualizări

Se discută mult zilele acestea despre alegeri. Se discută nervos, disperat, blazat... sau, de supărare, deloc. Dușmane ale discernământului, fiecare dintre aceste umori trădează limitele unei așteptări de 15 ani ale unui ”bine” care, în opinia multora, nu mai sosește. 

Ce se face, însă, alegătorul creștin, care a fost învățat că Binele este Împărăția lui Dumnezeu, pe care în mod legitim își dorește să o vadă instaurată în istorie? Ce se face dacă, în locul binelui așteptat, se confruntă zilnic cu ispite care mai de care mai ”apocaliptice” și tot mai lipsite de răspuns? Și dacă cei care candidează la cârma țării nu se potrivesc deloc, nici din față, nici din profil, cu sfinții din sinaxare? Este limpede ca lumina zilei că, până la vreo schimbare ipotetică a formei de guvernământ, la care unii visează, ”căruța” trebuie, totuși, împinsă mai departe și că, potrivi legilor lui Murphy, dacă nu mergi la vot, cu siguranță ”vor ieși ceilalți”. 
 
Am fost stupefiată să constat, însă, că în această confuză situație, oratori ortodocși, pe care îi știam inimoși, avizați și buni patrioți, îndeamnă la absenteism sau la boicotarea alegerilor. Motivația lor: lipsa candidatului potrivit, care... ”s-ar ridica la pretențiile lor”! De ca și cum în fața urnei și-ar alege nevasta, modelul de viață, sau ar vota laureatul Premiului Nobel pentru pace! Un președinte de stat nu este nici patriarh, nici superstar sau copil-minune, ci administratorul unei mari moșii și trebuie să aibă calități similare unui bun director de concern (industrial, agricol, sanitar, financiar, educațional etc), sfătuirea lui cu reprezentanții cultelor sau ai altor departamente ale vieții publice, în chestiuni corespunzătoare, fiind de la sine înțeleasă. A pretinde ”să stai acasă și să votezi cu Petre Țuțea sau cu... Hristos”, cum îndeamnă unii lideri de opinie ortodocși, este imatur, agramat din punct de vedere al teologiei istoriei și ireverențios față de ceilalți credincioși care, chipurile, s-ar depărta de Dumnezeu participând la niște alegeri ”impure”. 
 
Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara, iar nu să adoptăm politica struțului, pretinzând cu superioritate că astfel ”votăm cu Hristos!” Cu ce este diferit acest indiferentism social și politic, pretins duhovnicesc, de o atitudine buddhistă, sau de deznădejdea unui împătimit al alcoolului? Consecințele lor practice sunt aceleași: divorțul de viața publică, trădarea, abandonarea țării și a aproapelui.

Mă mir cum oameni care pretind că le pasă de istoria țării au pretenția puritană ca politicienii să fie imaculați și fără compromis, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar în cazul conducătorilor intrați în sinaxare ori pe postamentele statuilor publice, obligați și ei să facă alianțe dictate de împrejurări, pe care le alegeau, însă, pentru binele țării și pentru care erau gata, la nevoie, să plătească cu viața. Mă mir cum oameni de biserică, ce se pretind avizați în istorie, nu îi înțeleg resorturile, implicit faptul că, pentru rugăciunile poporului credincios și ale preoților Săi, Hristos lucrează, la nevoie, și prin conducători eterodocși, de alt neam sau maculați de anumite impurități, dacă aceștia sunt sincer animați de dorința binelui public. Mă tem că acest tip de rigiditate șovinistă, neortodoxă în duh, ascunde (nemărturisite) obsesii conspiraționiste, cu toate consecințele patologice ale acestei fixații.

Înțeleptul Țuțea ne sfătuia să nu ne alegem conducători care nu-și iubesc țara. Așadar, a alege un conducător este o problemă de deslușire a inimii celui ales. Ceea ce ține de discernământ sau de ”bună-vedere”, adică este o chestiune prin excelență spirituală - nu neapărat ortodoxă, catolică sau protestantă, ci general-umană, care poate fi luminată doar de universalitatea iubirii lui Hristos și deslușită doar de cel care Îi primește universalitatea. Istoria arată destule exemple de nativi care-și disprețuiesc țara, ca și de străini care, odată stabiliți într-o țară străină (eventual, în posturi de răspundere sau chiar la conducerea ei), îi respectă cultura și o slujesc cu mai mult devotament decât băștinașii. În schimb, nicăieri în istorie un ins care și-a dovedit malignitatea încă ”de mic”, adică lipsa de caracter, disprețul de semeni și de Dumnezeu, nu va face vreun bine public, odată ajuns la conducere, ci dimpotrivă. Să ne dea Dumnezeu buna-vedere a inimii!
 
Fără patimi naționaliste sau confesional-ortodoxiste, să ne alegem un conducător iubitor de semeni, onest, capabil a-și sluji și iubi țara cu devotament, fără slugărnicie, lozinci demagogice și vicleșuguri oportuniste, iar de celelalte, precum și de scăparea noastră din ”pânzele de păianjen ale istoriei”, se va ocupa Dumnezeu! Dar o va face doar dacă nu ne va vedea indiferenți.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Hristos în zeghe la „Poarta albă“

Apărut (într-o variantă puțin mai scurtă) în Ziarul Lumina de miercuri 12 noiembrie 2014


Bogdan Nechifor în ”Poarta albă”
Este surprinzător cum, la doisprezece ani după Binecuvântată fii, închisoare!, Nicolae Mărgineanu revine în forță cu un film pe aceeași temă, în care maestrul nu numai că se depășește pe sine, dar depășește tot ce s-a făcut în filmul românesc pe tema spațiului concentraționar. 
 
Când în 2002 lansa Binecuvântată fii, închisoare!, apreciatul cineast trăia sentimentul, mărturisit în interviuri, ca realizase filmul vieții sale. Mulți ani din cariera sa ulterioră s-au scurs, într-adevăr, sub apăsarea aproape ineluctabilă a acestei convingeri. Încercările de a aborda, asemeni colegilor săi de generație, și subiecte de actualitate (concretizate în lung-metraje, ca Logodnicii din America, După ea și Schimb valutar) îl împingeau însă, din nou și din nou, parcă tot mai obstinat, înapoi spre perioada frământată a epocii staliniste, a cărei investigare, începând de la tulburătorul Undeva în Est (de când tema a ieșit de sub interdicție), i-a devenit profesiune de credință.

O radiografiere a fenomenologiei torturii, realizată în documentarul Demascarea (2010), despre ”Fenomenul Pitești”, dar mai ales suita de producții dedicate părintelui Arsenie Boca (un spectacol de teatru radiofonic și două filme documentare), realizate între 2011 și 2013 în colaborare cu scenaristul Ion-Costin Manoliu, au adâncit problematica fenomenului concentraționar, conducându-l pe cineast spre viziunea de mare sinteză din Poarta albă
 
Cristian Bota în ”Poarta albă”
Se poate spune că, încă de la geneză, filmul s-a aflat sub oblăduirea subtilă a părintelui mărturisitor Arsenie Boca, marele reazem spiritual al deținuților din întreaga țară martirizată de bolșevici, inclusiv al celor de la Canal. 
 
O atât de nuanțată descindere în perimetrul sârmei ghimpate, ce arestase o țară întreagă (cum se sugerează în film), cu tot ce implică acest demers - selectarea cazuisticii, asumare umană, convertire întru artistic și mai ales înțelegerea istoriei din unica perspectivă care-i dă sens, cea a lui Dumnezeu coborât pe pământ - este unică în istoria filmului românesc. 
 
Scenariul, scris de regizor împreună cu dramaturgul Oana Maria Cajal, este inspirat din literatura închisorilor (Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu, Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaş, Drumuri în întuneric de Dumitru Andreica), dar beneficiază și de bogata documentare personală a regizorului în numeroasele dialoguri cu foști deținuți politici. 
 
Dacă Binecuvântată fii, închisoare! era un film despre rolul transfigurator al suferinței creștin asumate, ce poate fi mai mult decât atât Poarta albă? Există o ștachetă superioară celei propuse de biografia ecranizată a Nicoletei Valery-Grossu? Ștacheta este, în principiu, aceeași, dar în Poarta albă ea se infuzează în fibrele realității mult mai plenar, până în planul adevărului supraistoric, cu care dialoghează indicibil și permanent. De aceea, Poarta albă are atributele capodoperei. 
 
Este extrem de rară în cinema-ul românesc această discernere în spectrul cruzimii, cinismului și abuzului evenimentului istoric, prin lentila purificatoare a nobleței și a credinței, care nu edulcorează realitatea și nu evită maleficul, ci le află unicul sens restaurator: cernerea și discernerea hristoforă, întru regăsirea demnității și solidarității umane - pas esențial în scrierea destinului unei țări. Același demers îl evidențiasem și în Binecuvântată fii, închisoare!, dar acum acesta a devenit, parcă, și mai rafinat, și mai decantat. 
 
Un inegalabil simț al nuanței dramatice recuperează achiziții dintre cele mai sensibile ale cinematografului poetic, atât la nivel imagistic (cu aportul lui Mihai Şerbuşcă), cât şi în caligrafierea psihologică a portretelor, achiziții pe care le și depășește printr-o vectorializare spirituală pe care curentul clasic nu îl avea. Secvențe scurte și epurate, tăiate pe momentul de maximă emoție și înșiruite simplu, asemeni unui șirag de haiku-uri, panoramează în arce de cerc, același perimetru cvasi-simbolic al țării arestate. 
 
Între ipocrizia lozincilor staliniste, scrise agramat, și subversiunea bancurilor politice, ispășită cu ani grei de Canal, se derulează un întreg spectru de impresii, gânduri, emoții, chipuri, povești de viață, creionate în crochiuri de mare sinteză. Un profesor condamnat pentru un cuvânt inoportun, un judecător abuziv, acum încarcerat, hrănit cu pâine de cel pe care-l condamnase pentru că hrănise un fugar cu o pâine, un poet grav bolnav, dar plin de vervă artistică (amintind de Radu Gyr sau de oricare dintre poeții închisorilor), care-și tricotează versurile în nodurile unui pulovăr - prilejuiesc trei partituri perfect caligrafiate de Ion Besoiu, Adrian Titieni și Marius Turdeanu. Oameni inadaptați, revoltați sau docili, îndârjiți sau deprimați, alături de brigadierii care-i controlează - nu atât torționari, cât ”funcționari sub vremi”, înrăiți de obediență - creează un tablou colectiv impresionant prin puterea de surprindere a adevărului vieții. 
 
Ca și în Binecuvântată fii, închisoare!, regizorul evită satira caustică și pedalarea pe tragic, pentru a insista pe caracterul de ”școală a vieții” al întâmplărilor din perimetrul detenției. Un plus de atenție și rafinament față de filmul din 2002 în zugrăvirea frescei sociale îmbogățește pelicula. În această frescă, trei secvențe remarcabile - trei demonstrații de virtuozitate regizorală - definesc nodurile poetice ale filmului. 
 
Oana Mărgineanu în ”Poarta albă”
Primul este momentul ”de la vorbitor”, al întâlnirii deținuților cu rudele. Panoramări apăsător de lungi pe chipurile bărbaților în zeghe, înghesuiți pe bancheta îngustă, încercând să se facă auziți, în vacarmul general, de mama, sora sau iubita de pe bancheta plasată la câțiva metri în fața lor; panoramări la fel de lungi pe chipurile tensionate ale femeilor, îngrijorate, confuze sau isterice, înșirate pe bancheta din fața bărbaților, încercând să le transmită, sub ochii vigilenți ai gardienilor, un strop din căldura de-acasă. Nici bătăile și umilirile rituale ale deținuților, nici momentele de revoltă, nici sinuciderile, nici calvarul sisific de la cariera de piatră, nu prilejuiesc o tensiune  mai tulburătoare, decât acest aparent banal și inofensiv episod ”de la vorbitor”. Două mini-partituri actoricești, pe cât de scurte, pe atât de dense (prima, bazată exclusiv pe expresia privirii) - gros-planul tăcut și înlăcrimat al Mariei Ploae, respectiv explozia verbală disperată a tinerei Oana Mărgineanu -, punctează tensiunea dramatică a momentului și
evidenţiază două talente actoriceşti de excepţie (unul, pe deplin confirmat, altul, în plină afirmare). 
 
Două secvenţe cu discretă încărcătură simbolică polarizează semantic, între „jertfă şi înviere“, rostul spiritual al experienţei concentraţionare. Primul este momentul crepuscular al descărcării vagonului cu capete de vită, transportate (pe post de hrană) pe umeri de către deținuți. Surprins în contrejour la apus, pe o coamă de deal, convoiul de deținuți, purtând fiecare deasupra capului aplecat, ca într-un carnaval sângeros și absurd, câte un craniu încornorat, asemeni unei cruci a rușinii naționale, arată tragic, halucinant și grotesc. Emoția funcționează aici și fără recurs la simbol... Și totuși, parcă toată trădarea și mascarada politică de după 1944 s-au concentrat în acest bal al ororii și umilinței, pe care sunt siliți a-l juca ”țapii ispășitori” ai țării. 
 
A doua secvenţă polară este momentul sublim, axial, al pruncului în zeghe dormind, fugit, ca prin minune, din lagărul apropiat al femeilor: părintele Arsenie îl va imortaliza în brațele Maicii Domnului, în fresca altarului din biserica Sf. Elefterie din București, rămasă neobservată de Securitate vreme de 50 de ani, icoană care alcătuiește coperțile filmului. Nici o stridenţă, nici o notă falsă în această demonstraţie de frumuseţe nepământeană, pe care doar un ochi exersat cu „stră-vederea“ o poate reda.
 
Trei portrete memorabile, interpretate de tinerii actori Cristian Bota, Sergiu Bucur și Bogdan Nechifor (ultimii doi, la debut) se reliefează pe tabloul colectiv al suferinței și speranței: Adrian și Ninel, cei doi prieteni condamnați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei, respectiv monahul Arsenie. Toți trei au în comun o deosebită curățenie sufletească, vădită în primul rând de privire - cum rar întâlnești astăzi, dar frecventă în fotografiile vremii. Și dacă firul narativ urmărește destinul celor doi prieteni (care nu sunt eroi naționali, ci simpli fugari eșuați, obligați, ca atâția alții, să intre într-un creuzet al suferinței), firul subtil gravitează în jurul polului nemișcător al părintelui Arsenie. Interpretarea lui Bogdan Nechifor, în câteva fragmente de partitură impresionante prin simplitate, reținută căldură, forță lăuntrică, reușește să redea ațintirea fermă a personajului către Ceva de dincolo de lume, către Adevăr, adică exact duhul fotografiilor părintelui de la Prislop. În fața acestei profunde filiaţii spirituale (obținută prin procedeu actoricesc, sau prin empatie cu personajul, adică prin credință?...), diferența dintre vârsta interpretului și cea a eroului la data acțiunii filmului devine nesemnificativ. 

Personaj secundar în dramaturgia filmului, monahul Arsenie odihnește din umbră polul luminos al sensului în fața nonsensului, ca răspuns izbăvitor la dramele unei țări răstignite. Pentru că în spatele său - nu o spune teologul în cuvinte, ci o arată cineastul, în decupaje ale realului - se află Hristos; Hristos în zeghe, coborât printre noi. 

 ________________________________________________
Ulterior publicării acestei cronici, pe 14 noiembrie 2014, Nicolae Mărgineanu a fost distins cu Ordinul „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ de către Patriarhul României, ”pentru activitatea deosebită în apărarea şi slujirea dreptei credinţe, în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti”. Pe larg, în Ziarul Lumina din 15 noiembrie 2014.