Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

miercuri, 16 iunie 2010

Istorie şi mistificare în “Ţarul” lui Lunghin [I]

Cronică apărută în Ziarul Lumina de sâmbătă 5 iunie 2010

Cu înfrigurare aşteptat de cinefilii creştini şi preluat imediat de forumurile acestora, “Ţarul” lui Pavel Lunghin a stârnit de la început şi în România (ca şi în ţara de baştină) cele mai diverse reacţii. Mai ales că “Ostrovul” (2006), filmul care îl recomanda pe talentatul şi proteicul regizor rus publicului creştin-ortodox, impusese baremuri artistice şi spirituale foarte ridicate.

Dar iată că “rectitudinea ortodoxă” a “Ostrovului”, care reuşise să-i mulţumească până şi pe rigorişti, nu mai e satisfăcută de “Ţarul”; mai mult, acesta pică în mod dramatic şi examenul “corectitudinii istorice”, constată fără greutate specialiştii şi pasionaţii de istorie medievală, iar toate aceste căderi, consideră aceiaşi rigorişti, dar nu numai ei, se produc cam într-o singură direcţie, aceea a denigrării ideii statale ruse şi a Bisericii, deci şi a ideii naţionale… După primii, filmul nu ar fi decât o mare şi otrăvită manipulare istorică, iar forurile conservatoare din Rusia cer chiar interzicerea filmului. Cât sunt de grave, de fapt, lucrurile, şi cât de indezirabil este acest “Ţar”?

Prin succesul imens al “Ostrovului”, regizorul impus în 1990 cu “Taxi-blues” (Premiul special pentru regie la Cannes), care până atunci scrisese scenarii pentru filme de aventuri, este propulsat dintr-o dată într-o direcţie în care nu se aştepta, aceea a filmului cu problematică religioasă. Este adevărat, calitatea artistică excepţională a “Ostrovului” este într-o mare măsură îndatorată jocului actoricesc al lui Petr Mamonov, muzicii (St. Albine-Vl. Litrovnik-St. Bogdanov) şi imaginii (Andrei Jegalov) şi, desigur, partiturii scenaristice de inspiraţie patristică, cu totul originale în peisajul cinematografic mondial, semnate de tânărul Dmitri Sobolev (ucenic al lui Iuri Arabov).

Ajuns pe această nouă direcţie, la care, din declaraţiile sale, reiese că nu meditase prea mult, multipremiatul Pavel Lunghin se hotărăşte să abordeze genul dificil şi complex al frescei istorice medievale cu rezonanţe mistice. Modelul îndepărtat şi indiscutabil este “Andrei Rubliov”-ul lui Tarkovski (de unde sunt preluate mai multe tipuri de situaţii şi chiar de personaje), dar Pavel Lunghin are nevoie de succes imediat şi nici nu e foarte preocupat de istorie veche şi de mentalitatea omului medieval, ştie în schimb foarte bine să mânuiască actorii şi să exploateze emoţiile, aşa că se orientează spre o reţetă considerată drept garanţie a reuşitei: personalitatea controversată a ţarului Ivan cel Groaznic, un “brand” la fel de bine vândut ca cel al lui Vlad Ţepeş la noi, întruchipat – mănuşă! - de acelaşi Petr Mamonov, şi pana scenaristică a lui Alexei V. Ivanov, autorul unui roman deşucheat-picaresc şi al altuia de “istorie alternativă” despre o Rusie de sec. XV dominată de… şamanism (!), apreciat în ţară drept sacrileg.

Dar dacă “Rubliov”-ul lui Tarkovski avea pe generic o echipă întreagă de consultanţi ştiinţifici, din filmul lui Lunghin aceştia lipsesc şi se pare că nici scenaristul n-a pierdut prea multă vreme cu studiul istoriei.

Rezultatul nu este un film prost, ci unul magistral ca spectacol audiovizual: regia, urmărind conflictul psihologic dintre ţarul Ivan al IV-lea şi Mitropolitul Filip, pe fundalul unei fresce istorice atent elaborate (chiar dacă cu accente grosiere), expresivitatea actoricească (fie şi destul de străină de cutumele epocii), imaginea de factură expresionistă (amintind de “Ivan cel Groaznic” al lui Eisenstein), atentă la expresiile chipurilor dominate de penumbre (semnată de Thomas E. Stern, operatorul lui Clint Eastwood) şi muzica sumbru-elegiacă a lui Iuri Krasavin compun împreună un show impresionant, în care meditaţia istorico-religioasă îşi are un loc de frunte.

Lipseşte, însă, în mod supărător veridicitatea istorică. Situaţia geo-politică şi starea morală a Rusiei primei jumătăţi de secol XVI, aflată în plină expansiune pe toate fronturile, este taman opusă celei de depresie generală, descrise în film (aceaata va urma peste jumătate de veac, odată cu criza guvernamentală de după moartea ţarului). Imaginea opricinei, ca organizaţie “teroristă” este, susţin istoricii, mult îngroşată. Autoritatea regală asupra unui ierarh, fie el căzut sub acuzaţii grave, nu degenera niciodată în violenţe deschise, observă aceiaşi istorici (vezi scena dezbrăcării şi molestării mitropolitului în biserică), evlavia ortodoxă văzând în el, în orice condiţii, reprezentantul lui Dumnezeu; scenele de tortură cu proscrişi sfâşiaţi în arenă de animale sălbatice în aclamaţiile mulţimii sunt proprii doar lumii antice, nu şi Evului Mediu creştin (chiar dacă efectul lor emoţional este maxim); templele piramidale de tip faraonic, întruchipând în piatră albă Ierusalimul ceresc al imaginaţiei mistice bolnave a ţarului (o aberaţie scenografică), nu au nimic în comun cu arhitectura medievală rusă, iar scena înjugării la carul ţarului şi al sfântului ierarh Filip a unui alai de vesele fecioare despletite, care se aruncă apoi de bunăvoie într-un iaz, pare despinsă din teatrul istoric postmodern. Teza antimonarhică a filmului, enunţată chiar din titlul, generic şi generalizant, este mult prea evidentă, polifonică şi nepotrivită pentru o Rusie, care abia începe să se căiască de păcatul regicidului. Iar acuzele de anticreştinism ale unei părţi a auditoriului, chiar dacă e posibil să fie exagerate, pot fi înţelese.

4 comentarii:

Donkeypapuas spunea...

Filmul e magistral şi, trebuie să vă spun, mă aşteptam să fie atacat de mediile la putere în Rusia. Pentru că ţinta filmului NU o constituie trecutul, ci prezentul alienant al Rusiei. De aceea deranjează.

De exemplu, scena aceea cu "parcul de distracţie al Satanei" (că altfel nu i se poate spune) este evident o trimitere la schimbarea de sens pe care o capătă lucruri nobile sau nevinovate la origine atunci când încap pe mâinile unor sanguinari.

Rusia lui Putin este vizată, Rusia actuală în care se fac "icoane" cu Stalin şi Lenin, Rusia tendinţelor neobolşevice şi neonaziste.

De aceea deranjează.

Întrebarea este: Tovarăşii de drum pot să tacă la infinit? Din păcate şi la noi în ţară se pune această problemă.

ELENA DULGHERU spunea...

Da, "magistral" e un calificativ potrivit, mai ales că nu-l exclude pe acela de "controversat". Evident, o ecranizare istorică de valoare (în teatru mai ales, dar şi în cinema-ul de artă) pune istoria în dialog cu prezentul. Întrebarea este cum o face şi în ce măsură e îndreptăţită să deformeze istoria, până la răsturnarea totală de sensuri - a ideii monarhice, de pildă, care atrage de la sine şi ideea creştină.
Desigur că este vizată şi Rusia contemporană, cu excesele ei, dar filmul nu se rezumă (sau nu pune accentul) pe o polemică cu prezentul (Lunghin are destule filme de actualitate şi nu utilizează parabole ca să polemizeze cu o epocă), ci în special cu trecutul vizat direct - iar acestea sunt şi obiecţiile majore ale mediilor conservatoare ruse.

Anonim spunea...

Imi pare corect ce scrie Donkeypapuas. Am constatat cu stupoare, in cele cateva contacte avute cu lumea rusa, cat de vii sunt acolo comunismul si cultul personalitatii lui Stalin. Am vazut oameni care vorbesc azi despre el ca despre un mare erou al Rusiei, fara niciun fel de inhibitie, ba cu un fel de evlavie, de piosenie. Mi se pare uluitor fenomenul. Poate ca, intr-adevar, filmul vizeaza caracterul tiranului absolut, din orice timp si loc, iar imprejurarile istorice si persoana istorica a Tarului Ivan nu sunt decat recuzita. Si daca ar fi asa (desi nici eu nu cred in ipoteza asta 100%), pacat ca nedreptateste istoria si sminteste oamenii.

ELENA DULGHERU spunea...

Către "Anonim":
Da, observaţia dvs este parţial corectă: se păstrează în Rusia, mai ales în mediile de oameni simpli, un cult (mai degrabă naiv) al personalităţilor de tristă amintire... "Uluitor"?! Pentru fiecare dintre noi este "uluitor" ceea ce n-am învăţat în şcoală, ori din presă, ori de la mentorii noştri. Dar ruşilor (sovieticilor) li s-a livrat această propagandă pe toate mediile (grădiniţă, şcoală, ziare, educaţie familială, prieteni, chiar) vreme de vreo 80 de ani şi trebuie să ţineţi seama că au fost mult mai izolaţi informaţional, ca stat, în toată perioada respectivă, mai ales a războiului rece. Deci, ceea ce uluitor din România poate fi firesc la Novocerkassk, Irkutsk sau Vladivostok. Nu neapărat în cosmopolitele Moscova şi Sankt-Petersburg, unde opiniile politice sunt mult mai diverse şi mai lucide...


2- Filmul nu vizează DOAR caracterul tiranului absolut, altfel s-ar fi numit "Căinţa"; o operă de artă majoră îmbină osmotic istoria cu planul ideilor şi, fie că ne încântă sau ne înfricoşează, "Ţarul" lui Lunghin e un film mare.