Să ne rugăm pentru prietenia și buna înțelegere a popoarelor ortodoxe, pentru unitatea creștinilor și pentru deschiderea lumii către Hristos-Logosul dumnezeiesc!

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

“După dealuri” sau “Recviem pentru Alina”



De la “Moartea Domnului Lăzărescu” nu s-a mai vorbit atât de mult de un film românesc. Poate, doar despre “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al aceluiaşi Cristian Mungiu, laureat cu Palme d’Or în 2007. Dar “Moartea Domnului Lăzărescu” era perceput, în primul rând, ca o eclatantă declaraţie de forţă a noului cinema românesc (prin excelenţă apolitic şi neangajat), filmele lui Mungiu se dezvoltă, de la bun început, pe o coordonată de implicare socială – iniţial ludică (în “Occident”), deplasându-se spre tragi-comicul balcanic de adâncime (“Amintiri din Epoca de Aur” – I şi II), ca să atingă gravitatea tragicului (în “4, 3, 2” şi “După dealuri”).
         Manevrând cu dezinvoltură stiluri cinematografice foarte diferite, cum puţini confraţi de-ai săi de breaslă (şi mai nimeni din cei de generaţie) sunt în stare, regizorul-scenarist se simte la fel de firesc în filmul psihologic de cameră, ca şi în fresca socială, în filmul de actualitate, ca şi în cel istoric, în comedie ca şi în genul tragic. Nicăieri nu apar note false, cineastul reuşind să atingă mereu autenticitatea – performanţă extrem de rară chiar la regizorii cu ani buni de carieră în spate.
Dar, indiferent de genul, stilistica sau tema abordată, regizorul pare să fie atras de subiecte ambigue, care oferă din start o ambivalenţă de interpretare – prilej nu pentru desemantizări excentric-arogante, ci pentru a exploata adevărurile subiective ale personajelor aflate în conflict, cu o atenţie şi grijă pentru interioritatea umană extrem de rare în noul cinema românesc. Dincolo de pledoariile pro sau contra emigrare din “Occident”, pro sau contra avort din “4, 3, 2”, pro sau contra vinovăţiei obştii monahale de la Tanacu din “După dealuri”, rămâne adevărul de viaţă al personajelor prinse în cursa destinului, căruia încearcă să-i facă faţă cu ceea ce înţeleg ele prin demnitate, curaj, iubire.
În plus, începând de la “4, 3, 2” se profilează în creaţia lui Mungiu tema prieteniei şi a sacrificiului în numele prieteniei – o temă mult mai importantă în “După dealuri” decât aceea a exorcismului, fanatismului şi intoleranţei sau lesbianismului – cuvinte-cheie care, fatalmente, contribuie într-o măsură neneglijabilă la promovarea filmului pe mapamond. Dar nu acestea îi aduc premiile. Nu acestea constituie centrul de greutate al filmului, ba mai mult, toate aceste sloganuri alcătuiesc mai degrabă contextul şi pretextul de meditaţie pentru lucruri mai profunde, ca solidaritatea, puterea comunicării dincolo de cuvinte, iubirea, înţeleasă ca responsabilitate faţă de celălalt, sacrificiul - teme care apropie creaţia recentă a lui Mungiu de cea a fraţilor belgieni Luc şi Jean-Pierre Dardenne.
Lucrat scenaristic şi regizoral, actoriceşte şi imagistic în filigran, filmul trebuie citit cu aceeaşi măsură: a filigranului, iar nu a “secerei şi ciocanului” rectitudinilor politice (a societăţii civile ori a celei bisericeşti).
Oamenii de biserică îi reproşează tendenţiozitatea subiectului – un love-story tragic lesbian – potrivit-mănuşă preferinţelor festivaliere actuale și celor ale caselor de distribuție, dar impropriu realităţilor vieţii monahale româneşti (oricât de critic ar fi privită aceasta). Şi au dreptate. Din romanele de investigaţie ale Tatianei Niculescu-Bran, care constituie baza scenariului, Mungiu alege ca nucleu relaţia de prietenie dintre cele două fete orfane, pe care o dezvoltă, decent şi fără stridenţe, într-o perspectivă abia sugerată de scriitoare (care, pornind de la câteva indicii de evenimente traumatizante din copilăria celor două fete, încearcă să reconstituie tabloul prieteniei lor extrem de ataşate). Anadecvată la contextul monahal românesc (dar plauzibilă în cadrul instituţiilor de plasament ale anilor ‘90, din care provin eroinele), natura erotică a relaţiei celor două fete nu reprezintă o temă în sine, nici nu prilejuieşte dezvoltări scenaristice, ci funcţionează mai degrabă ca subtext, ca fir motivaţional “tare”, care să justifice, potrivit reflexelor psihologiei postmoderne, obstinaţia Alinei (fata revenită din Germania) de a rămâne într-un mediu (cel monahal) pe care nu îl agreează, doar de dragul recuperării prietenei sale. Într-o societate în care valorile prieteniei funcţionează, astfel de motivaţii tari nu şi-ar fi avut rostul.
S-a vorbit, de asemeni, de anticlericalismul subliminal al peliculei, de incomprehensiunea regizorului faţă de viaţa mistică. Într-adevăr, “După dealuri”, primul film de ficţiune care pătrunde în intimitatea monahismului românesc, nu este un film mistic. Pancarta de la intrarea în mica mănăstire “Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta” sugerează acuzator o atitudine cu prisosinţă sectară, iar nu una creştină şi ortodoxă. (Dintre sutele de mănăstiri din România, deschise pelerinilor şi turiştilor de pretutindeni, nicăieri nu întîlneşti astfel de slogane bigote şi discriminatorii; formula “Crede şi nu cerceta”, o ştie orice om cât de cât catehizat, nu aparţine doctrinei creştine, ci propagandei antireligioase, încă din perioada iluministă). Vorbim, însă, de un singur cadru! – amendat ca tendenţios şi neautentic în spaţiul creştin-răsăritean, acceptat, însă, de cei care nu cunosc realităţile Ortodoxiei. Un cadru neautentic şi maliţios care, din fericire, nu se regăseşte în textura subtilă a filmului, ba chiar intră în dezacord cu ansamblul viziunii regizorale - rafinate, simpatetice şi lipsite de maniheisme.
Suita de scene colective în mişcare, pline de emoţie şi coeziune actoricească, în care grupul compact de călugăriţe (surprins fie în cadre strânse, fie în pustiul dezolant al curţii înzăpezite) aleargă într-un suflet de colo-colo, fie zi, fie noapte, “de dragul oii rătăcite” (“Pentru tine facem asta, nu pentru noi!”, îi spune stareţa novicei Voichiţa, presimţind pericolul la care îşi expune obştea), este cea mai convingătoare predică despre iubire agapică, sobornicitate, compasiune (“Care dintre voi, daca are o sută de oi şi pierde una din ele, nu lasă pe celelalte ... şi se duce după cea pierdută?”). Scenele de gen de viață monahală, surprinse de Oleg Mutu în clar-obscururi intime și vibrante, amintind de pânzele lui Georges de la Tour, compun o minunată (și cu totul unică) frescă realistă de monahism contemporan românesc, superioară prin autenticitate multor documentare festiviste pe aceeași temă.
 Candoarea jocului, sugerând în egală măsură evlavia, fermitatea naivă şi simplitatea, perfecta armonizare între actori (ca şi odinioară, în “Spovedanie la Tanacu”, piesa pusă în scenă de Andrei Şerban după romanul Tatianei Niculescu-Bran), firescul replicilor duios-moldoveneşti şi lipsa oricărei note fals-declamative fac din aceste secvenţe de grup momentele de maximă vibraţie şi virtuozitate regizorală a filmului.
Nu în ultimul rând, personalitatea preotului-duhovnic (alias Valeriu Andriuță), în jurul căruia gravitează cuplul actrițelor principale (Cristina Flutur și Cosmina Stratan) și personajul colectiv al măicuțelor, constituie contrapunctul de stabilitate emoțională a filmului; reacțiile lui, înscrise firesc și fără pedanterie într-o dialectică duhovnicească destul de elementară, dar foarte umană și tipică pentru peisajul pastorației actuale românești, justifică atât personajul, cât și înfrângerea lui. Fără a fi un film religios, “După dealuri” creează teren propice pentru dezbateri duhovnicești oricât de “folositoare de suflet” (pe măsura deschiderii și sincerității convorbitorilor), și asta grație “realismului filantrop”, “necorupt” al viziunii regizorale.
La un moment dat, când se simte că deriva psihotică a Alinei nu mai poate fi oprită, Voichiţa îi cântă un cântec de leagăn: pe fundalul nocturn al mănăstirii moldave răsună senin, stângaci şi neputincios, arhicunoscuta piesă a lui Mozart. Un singur zâmbet va dezgheța în final, chiar înainte de pierderea iremediabilă a cunoştinţei, chipul încrâncenat al Alinei. După moartea acesteia, acelaşi cântec de leagăn secondează, ca un recviem, derularea sobră a genericului final.
“Un recviem pentru Alina”, fata pierdută care nu a ştiut să se regăsească – iată cheia emoţională în care îşi înscrie regizorul întregul spectacol de speranţe şi deziluzii sociale şi duhovniceşti, inspirat din România de azi. O notă de tandră compasiune, “ne-mistică”, dar foarte umană, faţă de o victimă a destinului şi o suită de personaje la fel de inocente, pline de bunăvoinţă şi de căldură, dar care nu au fost în stare să o salveze.
           Filmul lui Mungiu este prima operă de răsunet internaţional care scoate, în sfârşit, cu basma curată grupul monahal de la Tanacu, acuzat pe nedrept de crimă (iar nu doar de privare de libertate etc.), în locul unei asistente medicale neglijente, de către campania furibundă și necondiționat anticlericale a presei, care a influenţat, se pare, şi completul de judecată. Ceea ce, sub raport etic, e mult mai important decât un cadru aiurea (şi, în fond, aproape benign) şi indiciile expuse cu pudoare ale unei relaţii revolute scandaloase, născute într-un mediu bolnav. Clericalism? Anticlericalism?... Sunt etichete care, până la urmă, dau seama de limitele unui spectator obtuz el însuşi faţă de mistică, înţelegere, compasiune. Și de un unghi de lectură nu tocmai sănătos.
        Ce fericire că textele Tatianei Niculescu-Bran au căzut pe mâna lui Mungiu și nu a unuia din regizorii cronic “supărați” ai mai noilor sau mai vechilor generații!

7 comentarii:

Donkeypapuas spunea...

Filmul ESTE un jeg antiromânesc şi se înscrie în şirul de murdării antiromâneşti făcute pe banii românilor. Mai mult, producţiile acestui pretins "nou val" este declarat ataşat acelui manifest "cinematografic" numit "Dogma 95" al lui Lars Von Trier. Al TOVARĂŞULUI Lars Von Trier. Deci conţine acel "partizanat politic" pe care l-aţi negat. Mă mir cum de uitaţi acest lucru!
Acest Cristian Mungiu - când i se reproşează introducerea unor MINCIUNI flagrante - susţine că a făcut un film artistic. Apoi revine, în alte interviuri, şi afirmă că el spune ADEVĂRUL. Ori până la el nu găsim nicăieri tema "lesbianismului" legată de cazul Tanacu.
Metoda "subliminală" de a influenţa publicul chiar aceasta e! De a introduce un cadru imperceptibil cercetării conştiente a mesajului. Puteţi CERCETA şi dumneavoastră dacă NU CREDEŢI: daţi o căutare cu termenii "publicitate subliminală".Dumneavoastră lăsaţi să se înţeleagă că un anumit film ar face parte din măreaţa operă a lui Cristian Mungiu. Vă dau o veste proastă. Filmul la care faceţi referirea A FOST şi ESTE al lui Corneliu Porumboiu.

ELENA DULGHERU spunea...

Mă consternează tonul furibund al dvs., care este de-a dreptul "anti-omenesc". În termeni de invective nu se poate discuta despre nimic - nici despre oameni, nici despre filme, nici despre doctrine și convingeri... căci noi înșine ne pierdem statutul de oameni.
Dvs ați văzut filmul, sau vă bazați doar pe cîteva reacții citite pe bloguri?
Cum am spus, este și va fi un film f discutat, acuzat și elogiat, pentru că părerire românilor despre românism și părerile ortodocșilor despre Ortodoxie sunt f diferite, uneori chiar radical opuse. Internetul nu exprimă un puls obiectiv al gândirii ortodoxe, sunt foarte mulți oameni de valoare, oameni din Biserică, ce nu țin să se exprime prin acest mijloc.
Tema lesbianismului a fost sugerată de autoarea romanelor, în cărțile sale. Și era acolo doar o sugestie, o prezumpție explicativă a unui proces investigațional. A fost preluată, într-o cheie mai dură, și de Andrei Șerban în dramatizarea Spovedanie la Tanacu, despre care am scris: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2008/08/un-misteriu-cretin-postmodern.html.
Cum am spus, filmul ar fi funcționat dpdv dramatic, în circumstanțele unei societăți tradiționaliste, cu valori ca prietenia (și sacrificiul din prietenie) nealterate, și fără backgroundul lesbian. Dar, repet, nu el constituie tema filmului: filmul nu este interesat de detaliile concrete ale dramelor dezumanizante suferite de eroine în orfelinat (unde tema sexualității maladive este, ne place sau nu s- recunoaștem, de neignorat), ci de consecințele, fatalmente, iremediabile ale acestora.
Și încă ceva: filmul nu este o docu-drama, nu pretinde să fie o reconstituire fidelă a realității (asta a făcut TNB, cititi-i cărțile dacă vreți să vă adânciți în subiect), ci o ficțiune, inspirată de un caz real.
Mulțumesc pentru observația finală, evident Porumboiu.

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Exceptional modul in care ati vazut acest film - nu mai sunt prea multe de adaugat. Tocmai ce m-am uitat la el si am sesizat o buna parte dintre lucrurile pe care le-ati indicat. Sigur, pe langa cadrul amintit, poate pe ici, pe colo, ar mai fi cateva detalii discutabile, dar, intr-adevar, nu vorbim despre o carte de dogmatica, ci despre o realizare artistica. Remarcabila, in cazul de fata.

ELENA DULGHERU spunea...

Vă mulţumesc foarte mult pentru aprecieri. E un film care merită o analiză chiar mai extinsă, care să scoată în evidenţă şi alte calităţi ale sale, căci plusurile lui sunt incomparabil mai multe decât minusurile. Pentru a realiza toată acea atmosferă şi, de pildă, a filma planuri cu mişcări de detaliu, pline de maximă tensiune emoţională, în cadre strânse şi lungi, dpdv tehnic şi artistic este o muncă enormă.

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Cred ca aceste detalii, care mie, ca profan, mi-ar fi foarte utile, raman in seama dumneavoastra. Am urmarit filmul si prin prisma indicatiilor de specialitate pe care le dati in text. In ceea ce priveste discutia de principiu, eu am vazut lucrurile cam asa: http://paulslayer.blogspot.ro/2013/02/dupa-dealuri-impresii-de-cinefil.html

ELENA DULGHERU spunea...

Eu, de pildă, apreciez tuşeul regizoral din ultimul cadru: pata de zăpadă murdară topită, împroşcată (din stânga!) pe parbrizul maşinii cu care "infractorii" sunt duşi la poliţie. Quod erat demonstrandum!
În rest, să lăsăm filmul să respire, prin noi şi pentru noi, şi pentru alţii, şi pentru cei care s-au rugat să li se facă dreptate! (căci filmul apare şi ca urmare a unor mai vechi suspine ...)

Donkeypapuas spunea...

În cazul de faţă diavolul se ascunde în detalii, nu Dumnezeu. Dar se preferă aprecierea nuanţelor "estetice" ale unei zoaie aruncate pe parbriz sau al unui pullover îmbrăcat mai spre sfârşit. Nici o problemă că filmul (nu realitatea) prezintă doar scene de isterie feminină. Domnul Mungiu pretinde că el spune "adevărul" ori nu a a vut habar nici să se documenteze despre viaţa dintr-o mânăstire. Vedem în schimb bârfe, jocul fazan, măicuţe căsătorite, masaje corporale, expresii contrare Ortodoxiei puse în gura vieţuitorilor din mânăstire - aşa, ca un atac subtil la Creştinism. Inventarierea am făcut-o la mine pe blog.
Şi învăţaţi-l câte ceva pe domnul Slayer despre "Dogma 95". Are nevoie, săracul "anticomunist" şi "tradiţionalist".