„Palmele“ de Artur Aristakisian: când cerşetorii capătă aripi

Articol apărut (într- variantă prescurtată) în Ziarul Lumina de sâmbătă 25 ianuarie 2014

Tocmai am primit un film care m-a ţintuit în faţa ecranului timp de mai bine de două ore. Şi nu atât datorită subiectului în sine, cât modului de abordare, respirând un clasicism estetic temerar prin „necontemporaneitate“ şi un don-quijot-ism evanghelic la fel de „necontemporan“ sau utopic. Se cheamă „Palmele“ şi este un documentar realizat (regie-scenariu-imagine) în 1994 de Artur Aristakisian, cineast independent din Chişinău. Filmul de debut al regizorului de origine armeană a câştigat prestigiosul premiu Nika pentru documentar în Rusia şi a făcut vâlvă la mai multe festivaluri, cucerind numeroase distincţii (la Berlin, Karlovy-Vary, Copenhaga, San-Francisco, Taormina, Munchen), stârnind, la vremea sa, destule reacţii şi discuţii contradictorii, fiind etichetat de unii specialişti ca o capodoperă.

Este un documentar-eseu despre cerşetorii din Chişinău alcătuit din zece capitole, filmat începând din 1989, vreme de 5 ani (o extrem de rară performanţă de tenacitate), în perioada de maximă depresie economică a tânărului stat, proaspăt desprins de URSS, când pauperitatea şi disperarea atinseseră cote maxime. şi cu toate că avem destule relatări despre sărăcia de atunci a basarabenilor, tablourile surprinse de Artur Aristakisian depăşesc orice imaginaţie.

  „Palmele“ este, în primul rând, un foarte preţios document istoric şi antropologic, o dare de seamă despre condiţiile de viaţă subumane dintr-o Europă a sfârşitului de secol XX, ce arată mai degrabă ca o provincie uitată din lumea a treia sau dintr-un etern al luciei sărăcii, fără putinţă de datare istorică. Dar ceea ce impresionează nu este sărăcia extremă, ci abordarea regizorală, munca şi sufletul care au stat în spatele realizării acestei fresce poetice a sărăciei basarabene. Pentru a-i filma în toată autenticitatea lor, regizorul a trăit printre cerșetori mai bine de un an; le cunoaște ca nimeni altul poveștile vieții, cu suferințele, iubirile, eșecurile și ciudățeniile lor, și a învățat să-i iubească și să-i înțeleagă. 

 

Nu am mai văzut o apropiere atât de intimă, veridică şi simpatetică de chipul uman în suferinţă din zorii neorealismului şi nici o frescă atât de poetic orchestrată a vieţii anonime urbane, din perioada de glorie a „documentarului simfonic“ al marilor metropole din anii '20. Numai că în primul clocotea revolta marxistă, iar cel de-al doilea era animat de un apolitism estetizant, în care singura religie era a ochiului omnivor al camerei de filmat, exploatat frenetic şi magistral, astfel că nici unul din aceste două mari repere nu aduceau o perspectivă religioasă. Dar fără ea, peisajul uman investigat devine simplu acvariu, ”laborator social”, iar pauperitatea, un insectar înfricoşător, condamnat la damnare sau la asanare dezumanizantă. Tocmai de sociologismul ipocrit al ONG-urilor umanitare și apărătorilor drepturilor omului regizorul se detașează radical, acuzându-le apartenența la ceea ce el numește, simplificator, ”sistemul”. 

 

  Poetic, utopic şi generos, asemeni marilor nebuni întru Domnul şi cu aceeaşi cuceritoare, provocatoare şi uneori naivă lipsă de măsură, Aristakisian priveşte dincolo de damnare, asumându-şi-o cristofor, alături de personajele sale, pentru a eleva ochiul obiectivului pe verticala unei axe evanghelice. Astfel se naşte un cutremurător documentar-eseu filosofic, care impresionează atât prin imagine, care vorbește de la sine, cât şi prin comentariul din spatele cadrului (pe alocuri discutabil sub raport sociologic, dar cuceritor prin sinceritate, adevărul uman și profunzimea poetică). De aici aflăm poveştile alienante, dincolo de puterea imaginaţiei, ale personajelor. Acestea nu sunt simple faciesuri ciudate şi expresive, ele au nume sau mai degrabă porecle şi o existenţă condiţionată de singurul mediu care le acceptă şi creditează: mahalalele  Chişinăului, devorate de buldozerele anilor '90, din care probabil că astăzi n-a mai rămas nici praful. 

Oameni evadaţi din spitale de psihiatrie, unde li se aplicau tratamente forţate; epileptici care şi-au pierdut memoria în urma unor operaţii ratate; ologi, purtaţi în spate sau căraţi cu căruciorul de alţi ologi; o bolnavă mintal fugită din spital de frica sterilizării forţate şi, în ciuda injecţiilor administrate, născând în libertate, „spre slava tuturor mamelor“ - spune comentariul. Un tânăr orb din naştere, cerşind pentru părinţii săi, şi ei orbi, evadaţi din acelaşi spital psihiatric. Un bătrân ce adună hainele morţilor pentru a-şi capitona cu ele pereţii casei. Un fost încarcerat în lagărele de concentrare naziste, care pe vremea sovietică şi-a pierdut minţile pentru că nu a primit locuinţă în urma adeverinţei de încarcerare. O femeie care stă culcată pe jos, spune ea, de 40 de ani, în aşteptarea iubitului; un tânăr invalid care a promis că nu se scoală din locul unde cerşeşte, până la a doua venire a lui Hristos. Un ciung de ambele palme, poreclit Gheorghe Purtătorul de Biruință, își aprinde cu greu o țigară și-și face cruce; regizorul comentează: ”El nu-și face cruce nici cu cele trei degete unite ca ortodocșii, nici cu palma întreagă, cum fac catolicii; peste el nu a trecut separarea Bisericilor, Hristos pe palmele lui S-a reunit!”

Oamenii aceştia, care de obicei se jenează instinctiv în faţa camerei de filmat, nu sunt invenţii, au identitate şi o viaţă concretă, de care regizorul a ştiut să se apropie cu o tandreţe şi demnitate neegalabile, fără a le da lecții cu superioritate, ci împrietenindu-se cu ei, luându-le în serios gândurile şi emoţiile, oricât de bizare, până la a le exalta într-un poem existenţial de factură hipiot-evanghelică. Aforismele acestuia, pendulând între mistica Crucii şi anarhismul antisistem, rămân pe retina memoriei.  

Starea de cerșetor este pentru Artur Aristakisian libertatea supremă a celui care s-a debarasat de toate condiționările lumii, cele profesionale mai ales, eventual și de cele ale erosului trupesc, în favoarea fecioriei, pentru ”a face dragoste cu Dumnezeu”. ”Creștinii, mi-a spus un cerșetor - povestește Aristakisian - , sunt oameni țicniți pe ideea iubirii. Ei fac dragoste prin moarte. Creștinii au învățat să se sărute unul pe altul prin moarte, ca printr-o haină. Sărută-ți iubita prin moarte! Moartea ta va deveni trupul ei, și pentru acest trup îți vei da viața...” 

 

Chiar dacă concepţiile sociale ale regizorului sunt pe alocuri naive, sinceritatea, elevaţia și vibrația mistică cu care îi îmbrăţişează pe toţi aceşti renegaţi (”Atât de liberi, că n-au nevoie de libertate”), făcându-şi-i cu adevărat prieteni şi îmbrăcându-le goliciunea „sărăciei de duh“ în haina celei mai evanghelice şi inspirate poezii (din care îmi tot vine să citez), sunt unice în istoria filmului.

Filmul poate fi vizionat, cu subtitrare în limba română, aici: http://www.filmedocumentare.com/palmele/